Mi-am arvunit excursia în Gozo din avion, în timpul zborului de la București spre Malta. Pornisem de-acasă chitită să străbat drumurile malteze de capul meu, cu autobusul local, cu ce s-o nimeri, după propria inspirație. Și iacătă, nici n-am pus piciorul pe insulă și m-am lăsat ademenită de oferta turoperatorului. Ziua de marți, penultima înainte de întoarcerea acasă, era dedicată suratei mai mici a Maltei, insula Gozo.
Călătorul doritor de experiențe gozitane poate ajunge aici doar cu feribotul, de fapt o pereche ce fac ture regulate, unul dus celălalt întors, la fiecare 45 de minute. Am înțeles că există în plan construcția unui pod care să lege Malta de Gozo , via Comino, dar până atunci … Plata biletului de feribot se face doar la întoarcere, se pare că nimeni nu dorește să emigreze aici.
Dacă e să ne luam după legende, Gozo e tot una cu Ogygia insula lui Calipso, nimfa care l-a amețit de cap pe Ulise de-a rămas bietul de el agățat în mrejele ei timp de șapte ani . Marketingul zilelor noastre a identificat, bineînțeles, peștera vrăjită a nimfei, undeva deasupra golfului Ramla. Dar ce folos, Calipso a plecat demult. Gozo e nițel mai verde decât Malta datorită număratelor izvoarelor naturale și, drept urmare, aici e grădina arhipelagului, aici cresc toate fructele și legumele autohtone. E și mai liniștită, cu hoteluri mititele adăpostite în golfuri, departe de forfota de pe insula principală.
O fi plecat Calipso de-aici dar miracole se mai petrec în Gozo. Ne-am început periplul gozitan cu o scurtă oprire la biserica Ta’ Pinu, locul în care Fecioara Maria i-a vorbit lui Karmni Grima. Karmni era o simplă tărancă ce obișnuia să-și înceapă ziua de muncă cu o rugăciune într-o mică și prăpădită capelă închinată Mariei. Într-una din zile Karmni a auzit o voce misterioasă ce i-a prezis viitorul. Cum asemenea minuni nu se întâmplă la tot pasul, și cum minunile au continuat ceva timp, pe locul vechii capele a Mariei a fost înălțată la începutul secolului trecut o frumoasă biserică ce a devenit loc de pelerinaj, Santwarju tal-Madonna ta’ Pinu. Numele locașului, Ta’ Pinu, adică a lui Filip, vine de la un alt personaj istoric, Pinu Gauchi. Acesta a trăit pe la anul 1600, a fost procuratorul unei biserici închinate Mariei și a contribuit cu averea sa la recostrucția ei.
N-am stat mult în biserica Ta’ Pinu, atât cât să-i admirăm interiorul zvelt și sobru și să vedem miile de plăcuțe de mulțumire a credincioșilor, ofrande aduse Mariei. Am pornit apoi la drum, către lucruri mai puțin sfinte.
Următoarea oprire pe ordinea de zi a fost la cel mai căutat, lăudat, fotografiat locșor al Maltei, Fereastra Albastră. Până să ajungem noi, se adunaseră deja puhoaie, puhoaie de gură cască. Unii veniseră pregătiți de plajă, alții erau doar în trecere, ca și noi. Pentru a vedea fereastra din toate părțile am fost poftiți la o mică escapadă cu barca. Am pornit-o la drum dintr-o mică „mare interioară”, am străbătut culoare cunoscute altădată doar piraților și ne-am avântat pe Mediterana. Țac, țac, fotografiile obligatorii și gata excursia noastră. Drept să spun, tare mi-ar fi plăcut să trec pe aici la apusul soarelui. Sau poate într-o zi cu marea agitată. Așa, în lumina crudă a miezului de zi, cu grămada de furnicuțe turistice ce mișunau peste tot, Fereastra Albastră și-a mai pierdut din farmec.
Oprirea cu numărul trei a fost dedicată cumpărăturilor. Am fost debarcați din autocar în mica localitate Fontana și azvârliți într-o mare hală, înțesată toată cu fel de fel de specialități gozitane. Gazdele noastre fuseseră prevenite că vom veni, așa că ne-au întâmpinat cum se cuvine. Am avut prilejul de a admira o dantelăreasă robotind de zor cu ciocănelele. Ne-am minunat în fața costumului tradițional al femeilor malteze, negru, sobru, cu umbrela de soare integrată în pelerină. Am gustat din nugaua tradițională, ne-am amețit nițel cu lichiorurile de cactus, portocale și alte soiuri pe care nu mi le amintesc. Ne-am repezit să ne umplem sacoșele și să ne golim buzunarele. Ca de obicei când e vorba de cumpărături, grupul s-a lăsat cu greu ademenit înapoi în autocar. Urma însă în program o altă activitate favorită, masa de prânz, așa că regruparea s-a făcut fără mari întârzieri.
Potolirea stomacelor a avut loc la St Patrick’s Hotel din micul golfuleț Xlendi. Tare pitoresc locșorul ăsta. După ce-am luat masa am mai avut nițel timp să colind prin împrejurimi, timp în care m-am decis că, dacă voi mai dori vreodată să revin la plajă în Malta, aici e locul meu. Bălăceală în voie în apa de smarald a mării, lecții de scufundări, plimbările cu caiacul au fost momelile ce m-au prins foarte repede.
Noi însă eram păsări călătoare. Ne aștepta ultimul obiectiv al excursiei gozitane, capitala insulei, orașul Victoria. Sau mai bine zis orașul Rabat, după numele lui tradițional. Aici am urcat la citadelă pentru a ne arunca ochii roată peste întreaga insulă. Plimbarea a fost scurtă, toată cetatea era un șantier. Am admirat exteriorul Catedralei și am străbătut în grabă străduțele înghesuite, am admirat profilul unei galere scobit în zidul unei clădiri , pentru care ghidul nostru băga mâna în foc că era un graffiti medieval. Apoi am coborât în oraș, pentru a admira interiorul Catedralei Sfântul Gheorghe, aproape la fel de frumos ca cel al bisericii cavalerilor din Valetta.
Și cam atât. Timpul dedicat excursiei se terminase. Călătorii erau trimiși către casele lor. Pentru o primă impresie m-am declarat mulțumită. Dar parcă farmecul insulei lui Calipso mi-a scăpat printre degete. Ar fi interesant de revenit pe-aici primăvara devreme, de străbătut locurile pe îndelete, cu bicicleta eventual, de lenevit în voie în golfurile mititele, de admirat un apus de soare prin Fereastra Albastră. Poate va veni și vremea asta, altădată …
Fii primul care comentează