Bisericile și mănăstirile Florenței sunt un muzeu cu exponate împrăștiate în tot orașul. Majoritatea sunt cam anoste pe dinafară, clădiri imense, ocru-mohorâte înghesuite între clădiri asemănătoare. Domul face excepție, și câteva fațade marmorate ce înveselesc atmosfera. Pe dinăuntru însă bisericile Florenței sunt spectaculoase. Mai toți artiștii celebrii ai Renașterii au muncit la construirea sau la împodobirea lor. A fost plăcut s-o iau la pas prin oraș, pe străduțe întortocheate și să fac puțină muncă de detectiv ca să le găsesc, să-mi ating obiectivele trecute pe lista dorințelor.
A fost amuzant să regăsesc în frescele pictate pe pereți acum cinci sute de ani apucături ce amintesc de metehnele noastre. Negustori bogați, cetățeni țanțoși, matroane respectabile ce luau parte la sărbători religioase, amestecându-se fără jenă printre personajele din evanghelii. Povestiri biblice asezonate cu istorii contemporane, personaje de poveste cu un auditoriu cules de pe străzile Florenței din acele vremuri. Într-un fel, am răsfoi parcă un ziar florentin de acum cinci sute de ani, cu potentați străduindu-se să apară în prim-plan. Există și o grămadă de selfie-uri în frescele bisericilor florentine, autoportrete ale artiștilor ce nu s-au răbdat să nu se strecoare în poveste. Ceea ce le salvează însă de derizoriul producțiilor moderne e frumusețea lor incontestabilă. Sunt, în fond, punctul de plecare al modului în care am fost învățați să privim o imagine. Până și eu, fotograf amator, trebuie să țin seama de regulile de compoziție și de perspectivă ce s-au născut în renașterea italiană, dacă vreau să fac fotografii cât de cât reușite, bineînțeles.
Santa Maria del Fiore, Battistero di San Giovanni, Campanile di Giotto
Cea mai impresionantă dintre toate bisericile Florenței rămâne, după părerea mea, Domul, mai exact Santa Maria del Fiore. M-am izbit cu nasul de zidurile ei venind de pe o străduță îngustă și cam anostă, așa că, în momentul în care am zărit muntele acela alb răsărit în mijlocul pieței, desenat cu flori verzi și rozulii, îmbrăcat în marmură din cap până în picioare, mi-a scăpat o exclamație admirativă. I-am dat ocol de nenumărate ori, uimită de dantelăriile de pe pereți. Câtă muncă și migăleală stau ascunse în pereții ăștia!
Nici clopotnița lui Giotto nu-i de lepădat, suplă și grațioasă în comparație cu catedrala. Baptisteriul e mai potolit, dar are circumstanțe atenuante pentru că e mult mai vechi decât concurentele sale.
Pentru a vedea cum se cuvine aceste minunății am luat un bilet de intrare de la o casă de bilete ascunsă sub o poartă a unei clădiri ce mărginea piața. Biletul era valabil 72 de ore și-mi dădea acces la Museo dell’Opera del Duomo, la Battistero di San Giovanni, mă invita să urc în Campanile di Giotto și în Cupola Catedralei ( doar cu o rezervare suplimentară pentru o anumită oră, pentru a evita îmbulzeala ) și să cobor în Cripta Catedralei. Catedrala în sine se putea vizita gratis, de unde și coada de la intrare.
Am început cu începutul, cu Baptisteriul cea mai veche construcție din cele trei. Tradiția spune că a fost ridicat deasupra unui templu al lui Marte ce exista aici de pe vremea romanilor, dar nu e foarte sigur că-i adevărat. Oricum, un baptisteriu exista aici în primele secole de creștinism, pe vremea când oamenii primeau botezul în anii maturității iar necreștinii nu erau primiți în biserică înainte de a acest eveniment. Baptisteriul era ca un fel de antecameră pentru cei nehotărâți.
E construit sub forma unui octogon, ca mai toate baptisteriile din primii ani ai erei creștine, ca un simbol al renașterii: existau cele șase zile ale creației, duminica Domnului și o a opta zi, cea a renașterii spirituale primite o dată cu botezul.
Călătorul venit dintr-o lume ortodoxă se simte ca acasă în baptisteriu. Icoanele de pe pereți, Iisus Pantocrator te trimit cu gândul la bisericile de acasă, chiar dacă aici s-a făcut risipă de poleială aurită, nu ca pe la noi.
N-am apucat să văd prea multe din ceea ce există mai jos de cupolă din pricina lucrărilor de renovare. Undeva, pe-acolo se află și mormântul lui Baldassarre Cossa, antipapa Ioan al 23-lea, cel care a ajutat la aprinderea stelei familiei de Medici, bancherii lui personali.
Cele mai renumite atracții ale Baptisteriului florentin sunt porțile de bronz turnate la începutul secolului al 15-lea. Ce vedem noi acum sunt doar copii, originalele fiind puse la păstrare în Museo dell’Opera del Duomo. Cea mai veche poartă aparține lui Andrea Pisano dar celelalte două, mult mai renumite, lui Lorenzo Ghiberti. Poarta ce stă cu fața spre Catedrală e cea mai prețuită. Povestea spune că în momentul în care Michelangelo i-a văzut panourile de bronz strălucind în soare a murmurat: minunată lucrare, o poartă demnă de paradis. Și de-atunci așa i-a rămas numele, Poarta Paradisului.
Catedrala Santa Maria del Fiore e imensă. Construcția ei a început în anul 1296 după planurile arhitectului ce părea foarte productiv în acea perioadă, Arnolfo di Cambio. Partea proastă a fost că, din pricina mărimii ei și a spațiului imens ce se deschidea spre cer deasupra transeptului, nimeni nu s-a încumetat să-i construiască un acoperiș. Cupola, minunea înfăptuită de Filippo Brunelleschi, a fost construită abia peste un veac și jumătate. Este și astăzi un exemplu de măestrie arhitecturală, cea mai mare cupolă de cărămidă ce s-a construit vreodată. Când vezi ce instrumente s-au folosit pentru a ridica acel monstru de cupolă, la înălțimea aceea, te întrebi cum de-a fost posibil. În realitate sunt două cupole, construite una peste alta, sprijinindu-se una de alta.
M-am încumetat și-am urcat până în vârf deși n-a fost tocmai ușor, pe scări abrupte și coridoare strâmte. M-am strecurat în spațiul dintre cupole, mângâind cărămizile înțepenite acolo de sute de ani. Răsplata a fost pe măsura efortului. A fost plăcut să privesc Florența de la înălțimea aceea, să studiez harta cea adevărată ce mi se întindea la picioare, să-mi trag sufletul pe băncuță, la soare.
Dar după această experiență am hotărât să ignor cu desăvârșire Campanila și priveliștele ei. O ascensiune pe excursie îmi e de-ajuns.
În interior, Santa Maria del Fiore a foarte sobră, protestantă de-a dreptul. În afara cupolei pictate de Vasari ( ce pare foarte îndepărtată de la nivelul podelei ) și a celor doi condotieri maiestuoși pictați pe pereți, n-am remarcat nimic spectacoulos. Poate doar desenul frumos de marmură al podelei. Sub pardoseala actuală se află Cripta în care se poate coborâ. Am văzut acolo rămășițe ale vechii biserici peste care s-a construit actuala catedrala, Santa Reparata, și nenumărate pietre de mormânt. N-am reținut multe lucruri după vizita din criptă.
Mai interesantă a fost vizita la Museo dell’Opera del Duomo, aflat într-o clădire din spatele catedralei, spațiu folosit de când e lumea drept șantier consacrat pentru ridicarea și întreținerea construcțiilor din piață. Acum s-a amenajat aici un muzeu adevărat unde au fost adunate cele mai importante opere de artă, adăpostite împotriva intemperiilor și a nebunilor ce vor să le distrugă.
De reținut, Pieta a lui Michelangelo, ce-ar fi trebuit să fie în Dom, porțile vestite ale lui Ghiberti, o grămadă de statui ce odinioară împodobeau clădirile din piață dar sunt acum scoase la pensie și înlocuite cu „tineret”.
Cam atât despre Piazza San Giovanni și monumentele ce-o împodobesc. Este, alături de Piazza dela Signoria, unul din buricurile Florenței. Vrând-nevrând pașii de conduc mereu către ea.
Basilica di Santa Croce
Imposibil de ignorat a fost și Basilica di Santa Croce, fieful călugărilor franciscani din Florența. Construcția ei a început în anul 1294, după planurile aceluiași Arnolfi di Cambio. Este imensă și ea. Merită vizitată din două motive, cred eu. În primul rând este un fel de Panteon al celebrităților florentine. Mormintele ( sau cenotafele) unora sunt adevărate monumente, înșirate de-a lungul absidei bisericii, altele sunt doar marcate de plăcile de marmură din pardoseală.
Un alt punct de interes sunt frescele pictate în capelele de pe peretele altarului. Am găsit acolo povești despre viața Sfântului Francisc și cea a lui Ioan Botezătorul patronul Florenței, spuse de Giotto di Bondone. Frumoasă e și capella Pazzi, aflată în primul claustru în care dai când ieși din biserică. A fost construită de Brunelleschi și e cât se poate de simplă dar deosebit de rafinată și echilibrată.
Basilica di San Lorenzo
Nu departe de piața Domului se află o altă piață în care a fost ridicată cea mai veche biserică a Florenței, Basilica di San Lorenzo. Tradiția spune că a fost consacrată în anul 393 d.H. Timp de trei sute de ani a servit drept catedrală și sediu episcopal, înainte ca acestea să fie mutate în Santa Reparata.
Pe dinafară nu arată deloc spectaculos, nici măcar fațadă nu are, s-o mai înveselească nițel. Pe dinăuntru însă e deosebită. San Lorenzo a fost biserica parohială a Medicilor așa c-a primit întreaga lor atenție și s-a bucurat de donațiile lor generoase. Biserica și capela construită în spatele ei adăpostesc mormintele întregii familii.
Punctele de maxim interes sunt cele două sacristii, opere ale lui Bruneleschi, respectiv Michelangelo. Deși sunt amplasate simetric, la capetele brațelor crucii transeptului călătorul de azi e complet dezorientat pînă să le viziteze. Sacristia veche a lui Bruneleschi poate fi văzută după ce cumperi un bilet ce-ți asigură accesul la una bucată subsol, la biserică și la Biblioteca Laurenziană ( cine are noroc și o găsește deschisă ). Sacristia nouă a lui Michelangelo e accesibilă după ce cumperi un alt bilet, ce-ți asigura accesul la alta bucată de subsol și la capela cea monumentală, panteonul grandios și cam pompos al ducilor de Medici.
San Marco
La întoarcerea din Florența am plasat mănăstirea dominicană San Marco pe un loc fruntaș în lista preferințelor mele, pentru că mi-a oferit o surpriză cât se poate de plăcută și pentru că nu știam mare lucru despre ea înainte de-a o vizita.
Biserica se afla foarte aproape de hotelul în care am stat așa c-am dat peste ea în chiar prima zi, dis de dimineață (pe la 7 jumătate). În biserică se ținea o slujbă, i-am prins doar sfârșitul, iar muzeul se deschidea abia la 8:15 așa c-am amânat vizita și mi-am văzut de drum. Dar am revenit într-altă zi și bine am făcut.
San Marco a fost biserica lui Girolamo Savonarola, călugărul ce-a pornit o revoluție puritană în Florența și l-a izgonit pe Lorenzo Magnificul din oraș. Timp de câțiva ani a dominat viața orașului, îndemnând lumea să renunțe la viața dezmățată, încurajând arderea cosmeticelor, a parfumurilor și, din păcate, a unor cărți considerate subversive, pe ruguri ale vanității. Avântul reformator a ținut până în momentul în care și-a exprimmat nemulțumirile față de obiceiurile dezmățate ale Papei, față de metodele de îmbogățire pe care le practica biserica. Până când florentinii, sătui de excesele unora dintre susținătorii lui fanatici, s-au decis că nu mai vor să-l urmeze. Savonarola a sfârșit ars pe rug în Piazza della Signoria.
Un timp Savonarola a fost considerat un fel de terorist medieval cu idei înapoiate. În zilele noastre însă părerile s-au mai schimbat. Călugărul era în fond un om învățat, prieten cu Pico della Mirandola. Excesele lui răspundeau altor excese. Unii sunt de părere că, în cazul în care Papa l-ar fi ascultat, Luther nu mai trebuia să existe. Există astăzi voci care îi cer beatificarea.
San Marco este și mănăstirea în care a trăit și a pictat Fra Angelico. Călugărul a fost beatificat de-adevăratelea, nu cu mult timp în urmă, de papa Ioan Paul al II-lea. Se spune c-a dus o viață exemplară iar Vasari amintește în cartea lui despre talentul său rar, desăvârșit. Muzeul ce s-a deschis în zilele noastre în clădirile vechii mănăstiri sunt un altar închinat operelor lui.
Mie uneia mi-au plăcut cel mai mult frescele găsite la etaj. La capătul scărilor m-a întâmpinat o minunată Bună Vestire și, în fiecare chilie, câte o mică frescă cu povestiri din noul testament. Mi s-au părut foarte frumoase, mai c-aș fi petrecut și eu o noapte în piele de călugăr într-una din chiliile acelea.
Ospedale degli Innocenti
Nu departe de San Marco am descoperit o piață deosebit de frumoasă. E înconjurată pe trei sferturi de logii elegante. Una dintre ele aparține bisericii Santissima Annunziata în care am intrat dar, pentru că era slujbă, n-am putut s-o studiez pe îndelete. Pe o altă latură a pieței se află Ospedale degli Innocenti, o clădire ridicată de Brunelleschi. Pe vremuri găzduia un orfelinat ce-avea grijă de copiii abandonați la poarta lui, astăzi e sediul UNICEF și un mic muzeu.
Mai mule nu am ce povesti, m-am plimbat doar prin piață, nu am intrat în muzeu.
Santa Maria Novella
Nu departe de gara care i-a furat numele, se află o altă fostă mănăstire dominicană, Santa Maria Novella. E soră bună cu Santa Croce, așa mare și mohorâtă pe dinafară ( exceptând fațada ) și cu fresce celebre ce-i împodobesc capelele de pe peretele altarului.
Cel mai mult mi-au plăcut aici picturile lui Domenico Ghirlandaio din capela principală. Am încercat să-i identific personajele cu ajutorul descrierii pe care o face Vasari în Vieți.
Santa Maria del Carmine
Pentru a găsi Santa Maria del Carmine a trebuit să trec podul și să mă afund în Oltrarno, cartierul mai puțin simandicos al Florenței. E foarte plăcut să hoinărești pe-aici, departe de vânzoleala de pe cealaltă parte a râului.
Biserica aparține ordinului carmelit și e căutată din pricina capelei Brancacci și a frescelor ei, începute de Masolino da Panicale, continuate de Masaccio și terminate de Filippino Lippi. Dintre cei trei, Masaccio e cel mai apreciat, din pricina tehnicilor inovatoare pe care le-a aplicat și a abordării fruste și realiste a subiectelor pe care le-a pictat. Ochiului meu de nespecialist i-a fost greu să vadă diferența dintre cei trei. M-am mulțumit doar să savurez momentul și să admir scenele din viața Sfântului Petru povestite pe pereți, trăgând cu ochiul la descrierile lui Giorgio Vasari ascunse în telefon.
Santo Spirito și SS.Salvatore in Ognissanti
Nu departe de Santa Maria del Carmine am găsit alte două bisericuțe pe care mi-aș fi dorit să le vizitez, dar au fost închise la ora la care am ajuns eu prin preajmă. Ghinion, le-am admirat doar exteriorul, interiorul a rămas pentru o dată viitoare.
San Miniato al Monte
Cea mai frumoasă bisericuță pe care am găsit-o în Florența a fost San Miniato al Monte. E cocoțată în vârful unui deal și stă cu fața spre oraș. Am ajuns la ea după ce m-am cățărat în Piazza Michelangelo pentru a savura priveliștea perfectă asupra orașului promisă de toate ghidurile cu sfaturi pentru turiști. Puțin mai sus, am dat și de San Miniato. Florența văzută de pe esplanada din fața ei e la fel de frumoasă.
Legenda spune că San Miniato a fost un sfânt martir al Florenței. A fost de fapt un prinț armean din secolul III care a servit în armata romană. Denunțat pentru credința lui creștină a fost lapidat, aruncat în groapa cu lei și în cele din urmă decapitat în fața împăratului, în Piazza della Signoria. Dar sfântului nici că i-a păsat. Și-a luat capul sub braț, a trecut râul și, supărat, s-a retras în chilia lui din munte.
Biserica din vârful dealului a fost ridicată pentru a-i adăposti moaștele.
Orsanmichele
O altă biserică interesantă cu care mă intersectam mereu în timpul plimbărilor mele de-a lungul și de-a latul Florenței a fost Orsanmichele. Numele i se trage de la grădina de zarzavat ( orto ) pe locul căreia a fost construită și care aparținea pe vremuri de o mănăstire San Michele mult mai mare. Clădirea pătrățoasă de-acum, ce nu arată defel ca o biserică, a fost la început depozit de grâne, abia între anii 1380 și 1404 a fost reconvertită în biserica ghildelor.
Iar ghildele acestea, bogate și puternice, s-au luat la întrecere în a comanda statui care să împodobească arcadele ce le fuseseră repartizate. Și iac-așa, biserica Orsanmichele s-a pricopsit cu un brâu de capodopere: câteva statui de Donatello, Ghiberti, Verrocchio, Brunelleschi și alte nume mai puțin răsunătoare.
Statuile ce-i umplu arcadele în ziua de azi sunt doar copii. Originalele sunt la Bargello și în muzeul de la etajul întâi al bisericii. La muzeu nu m-am mai dus, m-am mulțumit doar să intru în biserică ( gratis ) pentru a admira minunatul tabernacol al lui Andrea Orcagna ce se zărea prin ușă.
Cam atât. Astea au fost bisericile pe care am apucat să le vizitez în cele trei zile petrecure în Florența. Mai multe zău dac-aș fi putut înghiți într-un timp atât de scurt. Mai ales c-a fost musai să intru și în câteva muzee.
Fii primul care comentează