La vreo cinci kilometri depărtare de orașul Corfu se află un sătuc cu nume belicos, Kanoni. Se spune c-a fost botezat așa, după tunurile amplasate aici de francezii ce-au stăpânit vremelnic insula. N-ar ieși în evidență, zic eu, față de celelalte sate din Corfu dacă n-ar adăposti într-unul din golfurile sale cele două insulițe ca două gămălii de ace ce-au ajuns să fie semnul iconic al insulei Corfu.
Una din gămălii e pietruită toată și e legată de țărm printr-un cordon ombilical, tot de piatră. Cealaltă e de-un verde chiparos, iar gurile rele spun c-ar fi ba corabia răsturnată și pietrificată a lui Ulise, ba un Șoricel (pesemne un dinozaur-șoricel). Amândouă sunt împopoțonate cu cîte o albă și minusculă mănăstire în vârf. Vorba vine mănăstiri, mai degrabă două capele mititele pe lângă care s-au aciuat magazine cu suveniruri, obligatorii în vremurile noastre turistice.
Am ajuns și eu în două rânduri prin Kanoni. Prima vizită a fost una fulger, o oprire scurtă de un sfert de ceas, un obiectiv de bifat dintr-o excursie organizată ce ne-a dus de-a lungul și de-a latul insulei. Autocarul ne-a lăsat în vârf de deal, nu departe de cele două cafenele ce oferă cea mai bună priveliște asupra golfului și asupra pistei aeroportului aflată taman la poalele dealului. În orele de vârf nici nu știi ce să fotografiezi mai întâi, un avion ce aterizează sau insulițele. Era vremea prânzului, soarele ne bătea fără milă cu ciomagul în cap, așa că am abandonat repede idea de a coborâ până la mănăstirea Vlacherna, cea care poate fi vizitată cu piciorul. Ar fi trebuit să trag o fugă la deal în jos, să lovesc cu palma poarta mănăstirii și apoi să fug la deal în sus. Nu, mulțumesc. Am făcut fotografia obligatorie și m-am refugiat în autocar, la aer condiționat.
Am revenit în Kanoni într-o seară. Inițial aveam de gând să vin pe jos până aici dar m-am răzgândit. Căldura lunii august nu e deloc prietena mea, așa c-am luat autobusul. M-a lăsat tot la cafenele, dealtfel singurul loc unde-ar fi putut opri. Drumurile în Corfu sunt foarte înguste și aglomerate.
De data asta nu m-a mai gonit nimeni de la spate, m-am lăfăit în voie. Mi-am băgat nasul prin toate ungherele mănăstirii Vlacherna dar tot n-am zărit nici o măicuță. Am luat vaporașul pentru a vizita și mănăstirea Pantokrator de pe Insula Șoricelului. Se spune că de ea are grijă un singur călugăr, dar eu nu l-am întâlnit. Da, am văzut și avioane dar m-am străduit să le ignor, prea stricau serenitatea locului.
La sfârșit, m-ar fi tentat s-o pornesc de-a lungul podului de piatră construit peste golf, în fața pistei aeroportului. Undeva la capătul lui, sus pe deal, se găsea Vila Zmeurie a familiei Durrell. Dar ceea ce se vedea de pe partea mea, nu semăna deloc cu amintirea celor citite în „Familia mea și alte animale”. Șansele mele de-a întâlni un domn cu gândaci la pălărie erau mimime. Pe de altă parte se făcuse deja târziu, așa c-am renunțat și m-am înființat în stația de autobus pentru a mă întoarce în oraș.
Minunata descriere…
Mulțumesc