Ceramica habanilor
Jurnal praghez - epilog

Cu ceva timp în urmă mi-am luat inima în dinți și m-am încumetat să înfig într-un raft al bibliotecii câteva pioneze. De ele am atârnat două păsărele și doi clopoței, cumpărate cu ani în urmă de pe Ulița de Aur din Hradčany, pe post de suvenir praghez.

M-am pricopsit cu ele într-una dintre căsuțele acelea minuscule și colorate de pe Ulița de Aur, unde am descoperit un magazinaș specializat în ceramică habană. Numai așa ceva se vindea acolo: farfurii, căni, clopoței, păsărele și alte mărunțișuri împodobite cu floricele albastre, verzi și galbene.

Cu ocazia asta mi-am amintit și de o ciornă despre habani, începută după întoarcerea din Praga și rămasă de căruță. Am hotărât s-o resuscitez și pe ea. Nu de alta, dar păsărelele și clopoțeii își găsiseră, în sfârșit, locul în bibliotecă. Era cazul să-și găsească și povestea locul în amintirile Ulițarnicei.

La momentul achiziției habar n-aveam cine au fost habanii ăștia? Numele nu-mi spunea absolut nimic. Am citit câte ceva despre ei chiar în magazin și mi-am propus să aflu mai multe când ajung acasă. Și bine am făcut, pentru că în spatele ceramicii cu floricele se ascunde o poveste cu eretici, principi, persecuții religioase și o peregrinare de câteva secole prin jumătate de Europă.

Povestea a început în secolul al XVI-lea, când Reforma protestantă zguduia Europa și fiecare comunitate părea să aibă propria idee despre cum trebuie să te închini lui Dumnezeu. Unii dintre reformatori au mers mai departe decât Luther și Zwingli. Printre ei se aflau anabaptiștii, care susțineau că botezul trebuie să fie o alegere conștientă, făcută la maturitate, nu o hotărâre luată de părinți pentru un prunc care habar n-are ce i se întâmplă.

De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, o ramură a lor, hutteriții, mai avea și alte idei greu de acceptat pentru societatea vremii. Refuzau să poarte arme, respingeau jurămintele și considerau că bunurile trebuie să aparțină întregii comunități. Trăiau și munceau împreună, împărțind roadele muncii după nevoile fiecăruia. Un soi de comunism creștin, cu vreo patru secole înainte de Marx. Numai că ei îl practicau de bunăvoie.

Nici catolicii, nici protestanții nu priveau cu ochi buni asemenea convingeri. Anabaptiștii au fost persecutați, întemnițați, izgoniți și uneori executați. Jakob Hutter, unul dintre conducătorii lor spirituali, a fost ars pe rug la Innsbruck, în 1536. Nici măcar martiriul lui nu i-a făcut să renunțe la credință.

Mulți și-au găsit refugiul în Moravia, unde nobilii locali s-au dovedit, o vreme, mai toleranți. Au întemeiat acolo comunități prospere, numite Bruderhof, în care proprietatea era comună, iar munca bine organizată. Erau agricultori pricepuți, țesători, fierari, tâmplari și mai ales olari.

Habanii nu au inventat faianța. Tehnica smălțuirii cu staniu era cunoscută în Italia, unde dăduse naștere celebrei maiolica. Dar meșterii anabaptiști au preluat și au perfecționat această tehnică, creând un stil propriu, ușor de recunoscut. Vasele din lut erau acoperite cu o glazură opacă, albă și lucioasă, obținută cu ajutorul oxidului de staniu. Pe acest fond luminos pictau flori stilizate, lalele, garoafe, frunze și vrejuri, folosind mai ales albastru, verde, galben și violet. Decorurile îmbinau influențe renascentiste italiene cu motive orientale, ajunse în Europa Centrală pe diferite căi.

Rezultatul era o ceramică elegantă, cu forme bine proporționate și ornamente delicate. Nu era deloc o marfă ieftină. În secolul al XVII-lea, vasele habane se găseau pe mesele nobililor și ale oamenilor înstăriți. Erau comandate servicii de masă, ulcioare, platouri, căni și chiar cahle pentru sobe. Destul de curios, dacă stăm să ne gândim: niște oameni care predicau simplitatea vieții și renunțarea la proprietatea individuală produceau obiecte de lux pentru aristocrație. Dar, până la urmă, și comunitățile religioase trebuie să trăiască din ceva. Meșteșugul lor a devenit atât de apreciat încât ceramica habană a continuat să fie produsă și după dispariția multor comunități anabaptiste. Motivele florale și culorile caracteristice au intrat treptat în tradiția ceramicii populare din Europa Centrală.

Numai că liniștea habanilor din Moravia n-a durat prea mult. După înfrângerea protestanților în bătălia de la Muntele Alb, din 1620, autoritățile habsburgice au început recatolicizarea teritoriilor cehe. Anabaptiștii au fost obligați să plece. O parte s-au refugiat în Slovacia de astăzi, unde au continuat să producă faianță în ateliere renumite, precum cele de la Sobotište. Alții au luat drumul Transilvaniei.

Principele Gabriel Bethlen, care avea nevoie de meșteșugari pricepuți pentru dezvoltarea principatului, i-a invitat să se stabilească la Vințu de Jos, lângă Alba Iulia. În 1621 au sosit primele grupuri. Au primit pământuri, privilegii și libertatea de a-și practica religia. În schimb, trebuiau să muncească și să contribuie la economia principatului.

Au întemeiat o comunitate înfloritoare, cu ateliere de ceramică, mori și alte meșteșuguri. Faianța produsă la Vințu de Jos era atât de apreciată încât a ajuns în casele marilor familii nobiliare transilvănene. Unele dintre vasele și cahlele lor, vechi de aproape patru sute de ani, se păstrează astăzi în muzee.

Cine s-ar fi gândit că niște floricele pictate pe un clopoțel cumpărat la Praga mă vor duce tocmai la Vințu de Jos?

Dar povestea nu se oprește aici. Odată cu instaurarea dominației habsburgice în Transilvania, presiunile pentru convertirea la catolicism au crescut. Mulți habani au renunțat la vechea credință și s-au integrat în populația locală. Alții au refuzat. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în comunitatea de la Vințu au ajuns și protestanți deportați din Carintia, o regiune a Austriei de astăzi. O parte dintre ei s-au alăturat hutteriților și s-au stabilit la Criț, între Sighișoara și Rupea.

Nici acolo nu au avut parte de liniște. Autoritățile au continuat să-i preseze să renunțe la credință, iar cei mai încăpățânați au hotărât să plece din nou. În octombrie 1767, un grup de 67 de oameni a pornit din Transilvania spre Țara Românească. Au trecut Carpații pe ascuns, cu ajutorul unor călăuze, pe poteci greu accesibile, cărându-și puținele lucruri pe care le puteau lua cu ei. Printre fugari se aflau femei, copii și bătrâni. Au ajuns la sud de munți, au căutat pământ pe care să se așeze și au încercat să-și refacă viața. Au ridicat locuințe modeste și s-au apucat din nou de muncă. Numai că au nimerit într-un loc și într-un moment cât se poate de nepotrivite. În 1768 a izbucnit un nou război ruso-turc, iar Țara Românească a devenit teatru de operațiuni militare. Așezarea lor a fost prădată, oamenii au fost maltratați și tot ce construiseră a fost pus în pericol.

De data aceasta nu-i mai persecuta nimeni pentru religie. Era suficient că se aflau în calea armatelor așa că au hotărât să plece iarăși. În 1771, un grup de aproximativ 60 de hutteriți a pornit spre Ucraina, aflată atunci în Imperiul Rus. Și-au încărcat averea în cinci căruțe și au străbătut drumul pe jos. S-au stabilit pe moșiile contelui Piotr Rumianțev, unde au întemeiat o nouă comunitate.

Aici povestea ar fi putut să se încheie. Dar, după încă un secol, politica de rusificare și obligațiile militare impuse de autoritățile țariste i-au pus din nou în fața unei alegeri. Pentru niște oameni care refuzau serviciul militar din convingere religioasă, perspectiva nu era deloc atrăgătoare. Așa că, în 1874, primele grupuri de hutteriți au traversat Atlanticul și s-au stabilit în Statele Unite. Mai târziu, mai ales după Primul Război Mondial, mulți s-au mutat în Canada.

Și acolo trăiesc și astăzi.

Comunitățile hutterite din America de Nord continuă să practice proprietatea comună, să muncească împreună și să-și organizeze viața în jurul credinței. Au ferme moderne, folosesc utilaje agricole și tehnologii contemporane, dar păstrează o parte dintre obiceiurile și principiile strămoșilor lor. Firește, nu toți habanii au făcut această călătorie. Mulți s-au convertit, s-au asimilat și au dispărut ca grup distinct. Dar tradiția ceramicii lor a supraviețuit, chiar și acolo unde comunitățile care o creaseră nu mai existau.

Cât despre păsărelele și clopoțeii mei, sunt obiecte contemporane, lucrate în tradiția ceramicii habane. Nu au vechimea pieselor păstrate în muzee și nici nu știu dacă meșterul care le-a făcut are vreo legătură cu urmașii anabaptiștilor. Dar floricelele albastre, verzi și galbene păstrează ceva din gustul și priceperea olarilor de odinioară.

Le-am cumpărat pentru că mi-a plăcut mult magazinul din Hradul preghez. Habar n-aveam că vin la pachet cu cinci sute de ani de istorie.