Hradčany - Ulițarnica %

Am mai rămas datoare doar cu o singură poveste legată de orașele cele vechi ce astăzi sunt cuprinse toate în Praga, una despre Hradčany. Ar fi trebuit să fie, poate, cea mai interesantă dintre toate, în schimb nu vrea nicicum să se lege. Semn că experiența n-a reușit să-mi pătrundă prea adânc în minte și în suflet? Tot ce se poate. Ca să-mi scot totuși din cap „spinul treburilor neterminate” ce mă zgândăre, am să înșiruiesc (mai sec) câte ceva despre locurile pe care le-am vizitat aici.

Mănăstirea Strahov

Prima vizită pe care am făcut-o a fost la Mănăstirea Strahov, aflată sus pe deal, deasupra castelului din Hrad. Eram nerăbdătoare să-i văd bibliotecile. Ea în schimb m-a întâmpinat cu toate porțile închise, amintindu-mi a nu știu câta oară că sunt mult prea matinală pentru orarele turistice. Ca să-mi treacă timpul, am dat o tură pe deal, până la micul „turn Eiffel” de pe vârful Petrinului, în liniștea netulburată a dimineții, deranjând nițel covorul subțire de nea așternut de curând. Nici măcar o cioară nu mi-a dat binețe.

O poveste de-a ghidului cu care am făcut o plimbare prin Praga. „Ne întreabă lumea de ce-i așa mic turnul nostru Eiffel. Ca să nu părem mai prejos decât francezii, le zicem că restul e de cealaltă parte a dealului.”

Apoi m-am prezentat iar la porțile mănăstirii. Biserica am găsit-o tot închisă, galeria de artă (pe care dealtfel m-am hotărât s-o ignor) la fel, doar biblioteca se putea vizita. Am venit, am intrat, și-am văzut aici următoarele, într-o ordine aleatoare a preferințelor:

la intrare, un mic cabinet de curiozități. Insectare, ierbare, scoici, cuiburi întregi de păsări. Toate supraviețuitoare de-acum câteva sute de ani, mostre ale curiozității călugărilor.
cele două săli ale bibliotecii, una închinată Teologiei, cealaltă Filosofiei. Le-am zărit doar din ușă, accesul muritorilor de rând în aceste temple fiind strict interzis.
o galerie de legătură între cele două săli, de-a lungul căreia erau expuse piese de mobilier și manuscrise prețioase. Îmi amintesc câteva cărți religioase, Biblii de pe la anul 1400 și ceva, un jurnal de călătorie ( = strămoș al blogurilor moderne) și o mică bijuterie ce-mi încăpea în palmă, un manuscris cu anluminuri pe care tare-aș fi fost tentată să-l răsfoiesc (ba chiar să-l fur).

Vizita n-a durat mai mult de o jumătate de ceas.

O cărticică ce-mi încăpea într-o palmă. Mi s-a părut o bijuterie. Câtă migăleală.

Mănăstirea Loreta

Al doilea popas pe care l-am făcut în Hradčany a fost la Mănăstirea Loreta. Aici, iertate să-mi fie înclinațiile eretice, am început să-i înțeleg pe cehi și să întrezăresc motivul pentru care se declară astăzi atei convinși. M-au convertit și pe mine îngerașii cu fețe de drăcușori ce par să se distreze copios cu dinții Sfintei Apollonia și sânii Sfintei Agatha de pe tavă. Brr, sinistru de-a dreptul. M-au făcut să prefer Moartea desenată în cripte decât picturile din altare.

Povestea Loretei din Praga a început prin anul 1626 când baroneasa Benigna Katharina von Lobowicz s-a decis să ridice aici un loc de pelerinaj închinat Mariei, așa ca sanctuarul din Loreto, în Italia. La succesul întreprinderii au contribuit avântul Contrareformei, vechea preferință slavă pentru cultul Mariei, și moda zilei, care plasa Sancta Casa în top 10 locuri de pelerinaj de vizitat într-o viață. Cum pe vremea aceea era greu de-ajuns în Italia, mai bine să existe un lăcaș asemănător în Praga.

Și dacă tot am amintit de ea, să spun și povestea adevăratei Sancta Casa, cea de la Loreto, din Italia. Tradiția spune că este însăși casa Mariei de la Nazareth, cea în care a primit Buna Vestire, în care a locuit în timpul copilăriei lui Iisus și în care s-a retras după Înălțare. Casa a reușit să supraviețuiască vremurilor iar pe vremea primilor împărați creștini a fost redescoperită și transformată în loc de pelerinaj. Mult mai târziu, ultimii cruciați, înainte de-a părăsi Țara Sfântă, au hotărât să ia Sancta Casa cu ei. Într-o primă fază au dus-o până în Croația actuală, undeva lângă orașul Rijeka, mai apoi au mutat-o în Loreto. Aici a fost îngrijită, cocoloșită, învelită într-un altar pompos și o biserică. Modesta casă a Mariei a sfârșit îngropată în bogății. De, dacă așa înțeleg oamenii să-și manifeste credința…

O copie a Sanctei Casa se găsește și în curtea mănăstirii Loreta din Praga. În plus, în vechile chilii ale mănăstirii poate fi văzut astăzi un tezaur cu obiecte religioase iar călătorul ce-ajunge în preajma ei la ore fixe are ocazia să audă un imn închinat Mariei, cântat la carillonul din turn.

În interiorul Bisericii Nașterii Domnului

Martiriul Sfintei Appolonia – patroana dentiștilor. Cam macabri totuși îngerașii cu clești și măsele în mâini.

În Hrad

Principalul punct de atracție din Hradčany este, cum altfel, castelul ce domină orașul. Când am ajuns în preajma lui erau restricții de circulație, piața era plină de poliție și gură-cască, din pricina unei vizite ofiliale la Președenția cehă. Mi-a amintit că palatul Hradului este și în zilele noastre centrul puterii în stat.

Dar vremurile când Václav Havel se plimba cu bicicleta prin curte, de la un birou la altul, au dispărut. Acum pentru a intra în Hrad trebuie să treci prin filtre de securitate. Cerberii însărcinați cu descoperirea teroriștilor nu erau deloc fioroși și nu păreau convinși că fac o treabă folositoare. Să dea Domnul să aibă dreptate.

Prin cele trei curți ale Hradului te poți învârti fără probleme (când nu sunt vizite oficiale) dar ca să vizitezi interioarele îți trebuie bilet. Eu am luat unul ce mi-a asigurat accesul în:

vechiul palat regal . Am reținut de-aici fereastra de unde-au zburat în prăpastie reprezentanții catolici ai habsburgilor după ce-au încercat să restrângă drepturile aristocraților cehi, în marea lor majoritate protestanți. După acest incident a început și războiul de 30 de ani. Mi-a plăcut foarte mult și sala Vladislav, unde se zice că se țineau cele mai sofisticate ceremonii, inclusiv turniruri cavalerești.
o galerie veche cu un muzeu dedicat istoriei castelului din Praga
biserica Sfântul Gheorghe
Ulița de Aur – cea mai simpatică dintre toate. Nimeni nu știe de unde i se trage numele. Unii spun că aici și-ar fi găzduit Rudolf al II-lea alchimiștii. Alții susțin însă că pe vremea aceea locuiau aici gărzile palatului. Cu timpul doar săracii săracilor ocupau casele de pe Ulița de Aur iar numele era dat în batjocură. Astăzi, toate căsuțele au fost reamenajate. Am intrat acolo într-o cârciumă renascentistă, în atelierul unui aurar, în văgăuna unui alchimist, am invidiat colecția de filme ale unui cinefil din alte vremuri. În plus, am colindat o grămadă de magazinașe ce vindeau suveniruri. M-am procopsit și eu cu doi clopoței și două păsărele, pentru brad.
Catedrala Sfântul Vit. Aici mi-au plăcut cel mai mult vitraliile moderne și capela Sfântului Wenceslas, patronul Cehiei și protagonistul colindului englezesc.
palatul Rosenberg
turnul pulberăriei – cu o expoziție de uniforme militare din toate timpurile.

Și cam atât. Aste-au fost locurile pe care le-am văzut eu în Hradčany. Ar fi fost interesante și cele câteva grădini, dar nu acum în plină iarnă. Au rămas pentru o dată viitoare.