Cărţile lui Iacob – Olga Tokarczuk

Cărţile lui Iacob de Olga Tokarczuk
A primit de la mine 5 din 5 steluțe

Deși a trecut un an de când am citit această carte, ceea ce s-a întâmplat în Israel în anul 2025 mi-a adus-o mereu în minte. Așa că m-am gândit să-mi adun gândurile despre ea în paginile Ulițarnicei.

Cărțile lui Iacob nu este un roman care se citește pentru plăcerea narațiunii, ci unul pe care-l parcurgi dintr-o căruță ce se hurducă pe drumuri desfundate. Te regăsești în el ca într-o regiune vastă, cu drumuri proaste, hanuri rare și multe frontiere simbolice. Este o carte despre o lume pe cale de dispariție, dar care încă nu știe asta, iar tocmai această orbire o face atât de fascinantă.

Tokarczuk reconstruiește Europa Central-Răsăriteană a secolului al XVIII-lea ca pe un teritoriu instabil, religios suprasaturat, în care granițele politice sunt fluide, iar cele spirituale încă și mai fragile. Evrei, creștini, musulmani, eretici, mistici, iluminiști, funcționari imperiali și profeți improvizați coexistă într-un amestec care pare exotic azi, dar era perfect natural atunci. Nu descoperim un centru solid, ci o lume în mișcare, în care nimeni nu e pe deplin sigur cine este și cui aparține.

Iacob Frank, personajul care dă titlul cărții, și figura centrală a unei mișcări mesianice, nu este tratat ca un personaj clasic, cu psihologie limpede și traiectorie coerentă. Tokarczuk parcă ar vrea să refuze deliberat această comoditate. Frank este când vizionar, când impostor, când lider carismatic, când oportunist. Dar poate tocmai aici stă miza romanului: nu povestește cine a fost Iacob Frank, ci de ce a fost posibil. Ce gol spiritual, ce oboseală a credinței, ce dorință de ruptură l-au făcut credibil? Cum de a convins atâta lume să-l urmeze?

Mișcarea care a culminat cu apariția lui Iacob Frank nu a apărut din senin. Ea se naște dintr-o lungă tradiție mesianică evreiască, reactivată violent după eșecul lui Sabbatai Țevi și alimentată de dezamăgire, sărăcie, presiuni externe și oboseală religioasă. Frankismul duce această logică până la capăt, propunând ruptura ca metodă și încălcarea normelor ca semn al alegerii divine. Convertirea colectivă la un soi de creștinism nu e un paradox, ci o strategie, uneori spirituală, alteori pur pragmatică.

Urmările sunt ambigue. Comunități destrămate, identități suspendate, familii care nu mai aparțin pe deplin niciunei lumi. Frankiștii dispar treptat din istorie ca grup distinct, absorbiți sau marginalizați, dar neliniștea care i-a produs rămâne recognoscibilă. Romanul nu recuperează o erezie exotică, ci documentează un moment în care credința, lipsită de certitudini, a devenit un teren al experimentului.

Privit retrospectiv, frankismul apare ca un eșec religios și social, dominat de cultul personalității și de promisiuni care nu au produs o comunitate durabilă. Și totuși, efectele lui nu sunt complet nule. Prin conversie, ruptură și ieșire forțată din cadrele tradiționale, o parte dintre adepții lui Frank au intrat mai devreme și mai brutal în modernitatea europeană.

Romanul nici nu judecă și nici nu explică excesiv această lume. Tokarczuk adună voci, documente, perspective, zvonuri, fragmente de adevăr și le lasă să se contrazică. Rezultatul nu este o lecție de istorie, ci o experiență de scufundare într-o comunitate care gândește altfel decât noi. O lume în care mântuirea e negociabilă, identitatea e mobilă, iar convertirea poate fi strategie de supraviețuire.

După părerea mea, în Cărțile lui Iacob, Olga Tokarczuk pare interesată mai puțin de reconstituirea unei biografii sau de evaluarea unei erezii și mai mult de explorarea unui moment de ruptură istorică. Alegerea lui Iacob Frank îi oferă un caz-limită prin care poate observa ce se întâmplă atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează, iar istoria începe să fie forțată să producă răspunsuri imediate.

Cartea refuză o narațiune orientată spre progres sau clarificare. Numerotarea inversă a paginilor pare semnul discret al acestei opțiuni, dar sugerează poate și un soi de mișcare circulară. Lectura înaintează, în timp ce structura se întoarce, ca și cum povestea ar fi împinsă spre un punct de origine sau de impas, nu spre o concluzie. Nu e o istorie care se încheie, ci una care revine asupra a ceea ce a făcut-o să apară.

În acest cadru, romanul poate fi citit ca o reflecție asupra tentației soluțiilor totale. Nu pentru a le denunța explicit, ci pentru a arăta cum devin credibile atunci când modurile consacrate de a înțelege lumea se erodează. Fără analogii directe cu prezentul, Tokarczuk sugerează că asemenea momente de dezechilibru nu sunt excepții, ci reveniri.

+3

0