Ghepardul – Giuseppe Tomasi di Lampedusa

Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa
A primit de la mine 5 din 5 steluțe

Ghepardul a fost scris de Giuseppe Tomasi di Lampedusa la sfârșitul vieții și publicat după moartea lui, în 1958. Acțiunea romanului se petrece în Sicilia anilor 1860, în timpul unificării Italiei, când vechea ordine politică se prăbușește și o alta încearcă să-i ia locul. Garibaldi, Burbonii, plebiscitele și noile instituții sunt însă mai degrabă decorul. Cartea nu e interesată de istorie ca eveniment spectaculos, ci de istorie ca uzură lentă.

Deși nu este o autobiografie, romanul are un ton profund personal. Lampedusa scrie din interiorul unei lumi care se stinge și o face fără ranchiună și fără nostalgie dulceagă. Prințul Salina este inspirat din propria familie a autorului, dar nu e un portret idealizat. E mai degrabă o formă de înțelegere târzie. Nu răzbate din carte dorința de a salva sau justifica ceva, ci doar aceea de a vedea limpede.

Personajele romanului pot fi citite ca reacții diferite în fața aceluiași apus. Prințul Salina este aristocratul lucid, care înțelege că lumea lui nu mai are viitor și refuză să se agite inutil. Preferă rolul de astronom amator, luptându-se cu stelele și cu calcule complicate de matematică, nu cu problemele lumii din jurul lui. El este Ghepardul din titlu și de pe blazonul familiei, ființa frumoasă, mândră, sigură pe sine, perfect adaptată mediului ei, dar condamnată să dispară atunci când condițiile se schimbă radical. Ghepardul savanei este pe cale de dispariție. La fel și prințul Salina. Nu e înfrânt, nu e ridiculizat, dar devine străin noii lumi.

Tancredi, nepotul Prințului, este inteligent, fermecător și perfect aliniat cu timpul său. Este, la rândul lui, un prinț. El își dă seama primul că „dacă vrem ca totul să rămână la fel, trebuie ca totul să se schimbe”, așa că merge să lupte în armata lui Garibaldi. Prinde din zbor oportunitatea de a se căsători cu frumoasa Angelica, fiica primarului proaspăt îmbogățit și mare maestru în a profita de regulile lumii noi. O abandonează astfel pe verișoara lui, Concetta, ce se dovedește a fi ultimul ghepard, dar unul rigid, incapabil să-și transforme evidentele calități în viață. Am văzut prin alte recenzii că nu este deloc simpatizat și că e tratat drept un oportunist. Departe de mine această interpretare. Tancredi este un prinț Salina care a hotărât că merită să mai facă o încercare.

Conform mărturiilor autorului, cheia romanului ar trebui să fie câinele Bendicò, un dog uriaș. Îl întâlnim la începutul cărții, năvălind în camera în care se roagă întreaga familie, îl regăsim în plimbările Prințului, stăpânul său, și îl vedem mârâind instinctiv la Angelica. Nu e un simplu animal de decor. La un moment dat, don Fabrizio îl compară cu stelele, aceleași stele care îl ajută să se desprindă de meschinăriile lumii omenești.  În ultimul capitol apare un altfel de Bendicò, unul împăiat și păstrat printre relicve în camera Concettei. În momentul în care Concetta moare pe dinăuntru este azvârlit pe fereastră, la coșul de gunoi.

Ce-am decis eu să fac cu această „cheie”? Am hotărât să nu o iau ca o pură acțiune administrativ-gospodărească ci mai degrabă o „primenire” a lumii interioare. La suprafața lucrurilor s-a împlinit intuiția lui Tancredi. Mecanismele ce pun lumea în mișcare au rămas la fel cu toate că sunt unse cu un alt ulei. Au apărut alți gheparzi, alți șacali și alte oi, atât. Și totuși ceva s-a pierdut pe drum. Structura e aceeași dar a dispărut o anumită știință de a trăi. La sfârșitul romanului, aristocrații sunt morți, iar Concetta, ultimul martor, moare pe dinăuntru. Nu pentru că lumea s-a sfârșit, ci pentru că felul lor de a fi în lume nu mai e de înțeles.

Aș mai vrea să spun doar că de cum am început cartea mi s-au arătat în minte sirenele din Odiseea și cântecul lor. Scriitura lui Lampedusa e frumoasă, precisă, seducătoare, te cheamă spre sensuri care par, la un moment dat, definitive. Metaforele, umorul fin, frazele atent cumpănite dau impresia că totul se leagă și că ai putea, dacă mai stai puțin, să înțelegi pe deplin.

Pe măsură ce înaintam în carte, am constatat că trebuie să fac ca Ulise și să mă leg zdravăn de catarg. Să ascult până la capăt, să mă las vrăjită de frumusețea textului, dar să nu rămân pe loc. Am impresia că această carte nu trebuie „rezolvată”, ci doar parcursă liniștit. Altfel, riști să confunzi cântecul cu destinația.

+2

0