Bamberg

La nord de Nürnberg, aflat la o depărtare de vreo 60 de kilometri distanță și la vreo 40 de minute de mers cu trenul, culcușit pe malul râului Regnitz frate bun cu Pegnitz-ul Nürnberg-ului, se află un alt orășel nemțesc cu iz medieval, Bamberg pe numele lui.

Aparent, n-ai spune că cele două orașe s-ar deosebi prea mult. Sunt situate amândouă în aceeași provincie germană, Franconia, sunt bătrâne de când lumea, au amândouă catedrale gotice sobre și întunecate, case cu bârnele la vedere, clădiri baroce, străduțe șerpuitoare și crâșme faimoase unde poți bea bere și mânca cârnați pregătiți după rețete înregistrate în patrimoniul UNESCO. Amândouă orașele au apărut în zorii istoriei germane și au fost reședințe favorite ale împăraților Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic.

Dar dacă le asculți mai atent poveștile, vei vedea că sunt, totuși, diferite. Nürnberg a fost, în primul rând, orașul negustorilor și-al meșteșugarilor. Marile familii patriciene ce-au ajuns să conducă orașul au fost, asemenea celor venețiene, moștenitoare ale unor comercianți pricepuți. Nenumăratele ghilde ale artizanilor au dus faima orașului în toată Europa din pricina calității deosebite ale obiectelor ce ieșeau din atelierele lor. Nu-i de mirare că au îmbrățișat foarte repede noile curente religioase propovăduite de Luther. Locuitorii orașului și-au prețuit în primul rând propria independență, negociind, mituind dacă era cazul, nedorind să fie amestecați în politicile timpului ci doar să fie lăsați în pace, să facă ce știau mai bine și să-și umple cuferele cu bogății.

Viața Bamberg-ului a fost în schimb strâns legată de cea a Bisericii Catolice. Orașul a apărut pe harta lumii în momentul în care Henric al II-lea cel Pios a hotărât înființarea unei dioceze la Bamberg, în anul 1007. Episcopii catolici au fost stăpâni aici timp de sute de ani. Unul dintre ei, Clement al II-lea, a ajuns papă la Roma. N-a apucat săracul să-și păstorească turma prea mult timp pentru c-a fost otrăvit de urmașul său italian.

Un moment întunecat în istoria orașului s-a petrecut în timpul războiului de 30 de ani. Germania a fost cuprinsă atunci de mania vânătorii de vrăjitoare. S-a întâmplat, poate, din pricina ororilor războiului. Se căutau țapi ispășitori, se plăteau polițe personale, se păstra nealterată dreapta-credință ? Cine să-și mai poată da seama. Würzburg, Trier, Fulda și Bamberg au fost campioanele nemțești ale condamnărilor în masă ale vrăjitoarelor și ale arderii lor pe rug. Au ajuns până la noi povești care-ți fac părul măciucă. De exemplu cea a Dorotheei Flock, fiica unei bogate familii din Nürnberg măritată în Bamberg, tânără mămică care a murit cu zile, acuzată de vrăjitorie, torturată și omorâtă în final, cu puțin înainte de sosirea unei depeșe care-i aducea eliberarea. Sau cea a primarului Johannes Junius condamnat și el ca vrăjitor, torturat și omorât, dar care a apucat să-i trimită o scrisoare fiicei sale aflate în Nürnberg în care își povestea patimile și-și declara inocența.

„Zgomotul de fond al omenirii e un geamăt.” spunea, dacă nu mă înșel, Mircea Malița. Sunt curioasă … dacă am putea aduna într-un sac stările sufletești ale tuturor oamenilor ce-au trăit în orașele acestea vechi ale Europei timp de sute de ani, ce-ar cântări mai greu? Bucuria sau durerea ?

Gata, nu mai bat câmpii. Bambergul pe care l-am cunoscut eu era cam moleșit dar foarte mulțumit de sine. Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, o dimineață de decembrie, pe o vreme mohorâtă (bine măcar că nu ploua). Personajele autohtone ieșiseră cu plasele la cumpărături în piața întinsă prin tot orașul vechi. Oaspeții se înghesuiau la tarabele Târgului de Crăciun, căscau gura în fața Bătrânei Primării, în Dom, se plimbau alene prin oraș, pe malul râului, beau bere și mâncau cârnați. Nici un impediment în calea fericirii noastre.

Zgomotul de fond al șederii mele în Bamberg a fost așadar un mormăit cât se poate de satisfăcut și un hâc datorat vinului fiert băut dintr-o cană personalizată, în formă de ciubotă.

Mai departe … scrie-n carte … o poveste fotografică.