Dac-ar fi să aleg un animal totemic care să-mi reprezinte preferințele într-ale călătoriilor aș alege sigur unul căruia îi place să hiberneze iarna, un urs poate, sau un arici sau o marmotă. Ce poate fi mai plăcut decât să stai culcușit la gura sobei când afară e frig și ploaie (măcar de-ar mai ninge din când în când) iar ziua e prea scurtă și nu te îndeamnă la hoinărit. Și totuși … m-am pricopsit cu dorința de-a vedea o țară nordică pe timp de iarnă taman la Sankt Petersburg. Am nimerit în acel oraș la mijlocul verii dar pe o vreme gri-cețos-mohorâtă și zău c-aș fi preferat să văd Neva înghețată iar acele minunate palate așezate într-un decor de nea alb-imaculată. Mi-am propus atunci să recidivez. Sankt Petersburg însă pare a fi o destinație inaccesibilă în vremurile belicoase în care suntem nevoiți să trăim momentan, așa că mi-am zis c-a venit timpul să dau o raită prin vecini. Și uit-așa le-a venit sorocul la vizitat și Țărilor Baltice. În plus, în perioada aceasta a anului există și o altă tentație suficient de puternică care să mă facă să ies din casă, târgurile de Crăciun. Mă și imaginam cotrobăind după jucărele simpatice prin vitrinele căsuțelor acoperite de zăpadă, la umbra unui brad împodobit, ridicat în mijlocul unor orășele cu iz medieval, ronțăind ceva bun și sorbind dintr-un vin fiert și aromat.
Am plecat așadar la sfârșit de noiembrie într-o excursie organizată ce s-a intitulat chiar așa Piețele de Crăciun ale Țărilor Baltice. A durat o săptămână și ne-a purtat prin Estonia, Letonia și Lituania, via Varșovia unde am avut escale și la plecare și la întoarcerea acasă. Principalele obiective din program au fost cele trei capitale baltice, Tallinn, Riga și Vilnius. Am petrecut o zi întreagă în fiecare dintre ele, dimineața într-un tur de vreo trei ceasuri împreună cu un ghid local iar după amiaza de capul nostru, fiecare după inspirație. Deplasările dintr-un oraș în altul le-am făcut cu autocarul și au durat și ele câte o zi întreagă, nu neaparat datorită distanțelor pe care le-am avut de parcurs ci pentru că am făcut pauze pentru vizitarea altor puncte de interes aflate pe traseu. Dacă ar fi să compar excursia aceasta cu cele făcute în destinațiile exotice precum China sau Nepal-Buthan aș putea spune că acum am fost într-adevăr în vacanță, nu mi-a ieșit sufletul de-atâta alergat ca bezmetica dintr-un loc în altul.
Cele trei capitalele baltice nu sunt orașe foarte mari de felul lor iar zona de maxim interes e adunată toată în buricul târgului, în vechiul burg medieval în jurul căruia s-a dezvoltat mai apoi orașul modern. Drept urmare nu dau prea multă bătaie de cap călătorului. Părțile acestea vechi sunt într-o proporție foarte mare doar pietonale așa că sunt și mai liniștite, mai puțin aglomerate, dând orașelor un aer oarecum provincial, mai ales pe înserat când mai toată lumea se retrage pe la casele lor și lasă străzile pustii. Mie uneia mi-a plăcut să colind alandala, fără să-mi bat capul cu obiectivele de „bifat” și savurând timpul liber avut la dispoziție. M-am simțit aproape ca acasă, locurile îmi păreau vag familiare, orășelele acestea medievale fiind surori bune cu cele din Ardeal. Am avut parte de zăpadă cât pentru întreaga iarnă, am băut vin fiert și-am ronțăit și bunătăți. Doar cu Târgurile de Crăciun am dat chix, au cam lipsit aproape cu desăvârșire deoarece autoritățile locale au hotărât să amâne deschiderea lor cu o săptămână. Le-am ratat la mustață, doar în Lituania am găsit deschise două, în Kaunas și în Vilnius. Mi s-au părut însă cam prăpădite.
Cu ocazia acestei excursii am aflat o grămadă de lucruri interesante despre cele trei țărișoare baltice, ce nu sunt tocmai „la modă” printre doritorii de călătorii. De-acum înainte n-am să le mai încurc capitalele și n-am să le mai plasez aiurea pe hartă, până acum nereușind să-mi amintesc niciodată care dintre ele se află mai la nord și care mai la sud. Și tot meditând la soarta lor „istorică” am ajuns la concluzia că ne asemănăm într-o oareșicare măsură. La fel ca și noi, popoarele baltice sunt nevoite să trăiască la hotarele unor imperii și să îndure toate dezavantajele ce decurg din acest fapt – vezi frica noastră comună de ruși. Și ele, poate într-o măsură mai mare decât noi, ar putea fi considerate o „enigma și un miracol istoric”. Urmașele unor populații ce începeau să-și închege formațiuni statale abia prin secolul 13 al erei noastre (întârziați la fel ca și noi), vorbesc limbi ciudate și nefamiliare. Noi ne considerăm o insulă latină într-o mare slavă. Estonienii vorbesc o limbă ugro-finică înrudită doar cu finlandeza și maghiara. Letonii și lituanienii vorbesc limbi baltice, considerate a fi unele dintre cele mai arhaice limbi indo-europene, rude mai apropiate cu sanscrita decât cu engleza. Este un soi de miracol faptul c-au supraviețuit, nu toate limbile vorbite în acel colț de lume au ajuns până la noi, vezi prusaca veche sau livoniana. Ceva-ceva tot ne deosebește însă. Spre deosebire de români, care se consideră a fi creștini încă de pe vremea Sfântului Andrei, popoarele baltice au rămas păgâne până târziu. Intrarea lor in istorie s-a produs prin secolul al 12- lea și al 13-lea, pe vremea când Papa de la Roma le-a dat liber cavalerilor germani să plece în cruciadă în nord, să-i creștineze pe ultimii păgâni ai Europei. Teritoriile pe care le-au cucerit și colonizat le-au denumit după numele dușmanilor pe care i-au biruit – pe de o parte Prusia, după tribul baltic al vechilor prusaci, pe de altă parte Livonia (aproximativ Letonia + Estonia de astăzi) după tribul livonienilor. Doar lituanienii le-au ținut piept cruciaților, reușind să-și întemeieze un ducat propriu suficient de puternic ca să se împotrivească Ordinului Cavalerilor Teutoni. Lituanienii erau dealtfel și litvele păgâne din vechile cronici moldovenești. Până la urmă nu au rezistat nici ei prea mult timp, au fost nevoiți totuși să se creștineze și să se alieze cu regatul Poloniei, alianță ce-a devenit cu timpul o adevărată uniune de state, partea avantajată fiind Polonia.
Și, după părerea mea, ar mai fi o asemănare cu noi, mai ales cu românii din Ardeal. Letonii și estonienii au fost până la primul război mondial un fel de cetățeni de categoria a doua în propria lor țară. La începuturi clasa conducătoare în Livonia era germană iar după cucerirea țaristă rusă. În cazul Lituaniei, polonii erau la putere iar apoi tot rușii. Elitele baltice, la fel ca și elitele românești din Transilvania, au fost asimilate în clasele dominante ale vremii, devenind germani, poloni sau ruși. Abia după 1918 au reușit și popoarele baltice să-și câștige drepturile și să-și întemeieze propriile state naționale. Situația nu a durat mult, după al doilea război mondial cele trei țărișoare fiind metamorfozate în Republici Socialiste Sovietice, fericire de care noi am scăpat. În zilele noastre stăm și ei și noi agățați de umbrela NATO și UE trăgând speranța că la o adică o avea cine să ne sară în ajutor, că obstacolele ar fi mai ușor de depășit când ai prieteni puternici. Viața la marginea Europei este însă cam grea. Cele trei țări baltice, considerate până nu demult tigrii Europei, par a se moleși. De când cu războiul din Ucraina creșterea economică s-a redus dramatic iar inflația a crescut. Până și călători răzleți ca noi, oaspeți de-o săptămână, am putut sesiza că viața nu e tocmai roz aici. Un păhărel cu vin fiert 5 euro … un pumn de migdale date prin mirodenii 5 euro … Până și amânatele și nu tocmai bogatele Piețe de Crăciun pot depune mărturie despre cum stau lucrurile.
Una peste alta, mie uneia nu mi-a părut rău că m-am dus pe timp de iarnă taman în Țările Baltice. Iarna are totuși un farmec aparte aici. În plus, am trăit timp de o săptămână într-o atmosferă mult mai tihnită decât cea de acasă. O fi fost doar o iluzie, cine știe ce mocnește dedesuptul acestei normalități liniștitoare. Sper totuși ca aparențele să nu fie înșelătoare.
Fii primul care comentează