Vilnius ocupă o poziție cheie în mitologia național-culturală atât pentru polonezi, cât și pentru evrei sau lituanieni. Pentru polonezi, Wilno este orașul în care au trăit poeții lor romantici, Adam Mickiewicz și Juliusz Słowacki și este cel mai estic avanpost polonez în lupta împotriva dușmanilor rus-ortodocși. Pentru evrei, Vilne a fost un principal centru de studii religioase, căminul lui Vilne Gaon (Eliahu ben Shlomo Zalman, 1720–1797) și un centru de gândire rabinică (și anti-hasidică). Până la începutul secolului al XX-lea, orașul era cunoscut și ca un important centru al mișcărilor politice evreiești moderne, în special Bund-ul socialist și, într-o măsură mai mică, sionismul timpuriu. Pentru lituanieni, Vilnius a reprezentat un punct central în exprimarea identității lor naționale, ca și capitală a Marelui Ducat Lituanian modern și viitoarea capitală a unui stat național lituanian. În secolul al XIX-lea, au intervenit și rușii, „recuperând” orașul Vil’na – nu cu mare entuziasm totuși – după secole de polonizare „perfidă”. În secolul al XX-lea, bielorușii au revendicat și ei Vilnia ca pe o viitoare capitală. La sfârșitul anilor 1930 chiar a fost pusă în discuție posibilitatea de a face din oraș capitala RSS Belarus. Pe scurt, chiar dacă Europa Centrală și de Est abundă în orașe multietnice și multireligioase, niciunul dintre acestea – nici L’viv sau Cluj, nici Riga sau Erevan, nici Łódź sau Baku – nu figurează într-o poziție atât de centrală în atât de multe și diferite mitologii naționale precum Vilnius. – Theodore R.Weeks – Vilnius between Nations, 1795–2000.
Nici n-am intrat bine în Vilnius că s-au și auzit voci prin autocar care ziceau Ei, asta e altceva ! Așa mai merge! Seamănă cu ce-am lăsat acasă ! Periferiile orașului ne-au întâmpinat cu autostrăzi bucșite cu mașini, cu supermarketuri și magazine de prezentare. Hotelul nostru, aflat nu departe de centru dar în zona mai modernă a orașului, era înconjurat de înalte clădiri de birouri din oțel și sticlă. Pe una din ele, sus de tot la ultimul etaj, o pancartă mare striga cât o ținea gura Putin, tribunalul de la Haga te așteaptă !, indicație precisă a stării de spirit a lituanienilor ( de fapt a tuturor țărilor baltice în general ). Într-adevăr, din cele văzute în acea primă seară, Vilnius părea ceva mai animat decât surorile lui baltice, Riga și Tallinn. Aveam mari șanse să vedem și un Târg de Craciun, se deschidea a doua zi.
Vizita noastră în Vilnis a durat o zi și s-a desfășurat după același tipic cu care fuseserăm obișnuiți, un tur de vreo trei ceasuri dimineața împreună cu un ghid local iar apoi program de voie până când ne țineau puterile/ dorințele/ frigul de afară. Ghidul pe care l-am avut de această dată a fost după mintea mea cel mai bun din întreaga excursie. Era o doamnă mai în vârstă, din păcate nu-i mai rețin numele, cu o voce foarte plăcută și cu o engleză impecabilă. Intuia starea de spirit a grupului și nu insista niciodată cu explicațiile mai mult decât era necesar. De cum ne-a întâlnit, era 1 decembrie, ne-a urat La mulți ani! Ne-a purtat pe străzi principale dar și pe cele mai puțin umblate, ba ne-a dus și la ambasada României, să colindăm și noi cu un imn patriotic pe sub ferestre.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat de la ea a fost că Vilnius sărbătorea în acel an 700 de ani de atestare documentară. În anul 1323, Gediminas, marele duce al Lituaniei și întemeietorul orașului, trimitea epistole în toată Europa anunțând lumii înființarea unei noi capitale și invitând coloniști să vină și să se stabilească aici. Se spune că în urma acestui apel au sosit în Vilnius o mulțime de evrei, de-au ajuns să fie după un timp cea mai numeroasă comunitate a orașului. După uniunea polono-lituaniană în oraș s-au stabilit și mulți polonezi. Elitele lituaniene au preluat cultura polonă, mult mai puternic dezvoltată, și într-un final s-au topit cu totul în șleahta polonă. Locuitori vorbitori de limbă lituaniană erau mai puțini în oraș, ei fiind în marea lor majoritate țărani ce locuiau în satele din împrejurimi. La începutul secolului 20, Vilnius era un oraș de cultură poloneză, în care aproape jumătate din locuitori erau evrei, apoi poloni, apoi slavi ortodocși și abia la sfârșit lituanieni. Acesta e și motivul pentru care Polonia nu l-a acceptat ca și capitală a nou înființatei Republici Lituaniene și l-a cucerit în anul 1920. A trebuit să se petreacă cataclismul celui de-al doilea război mondial ca să se facă un soi de tabula rasa în Vilnius în materie de populație. Evreii au fost în marea lor majoritate exterminați iar cei ce-au scăpat au plecat. Polonezii au fost invitați și ei să plece în noua Polonie, stat ce-a fost oarecum translatat pe hartă mai spre vest, mâncând din teritoriile germane și făcând loc URSS-ului să se extindă. Abia în anii de după război au putut lituanienii să-și revendice orașul. În zilele noastre abia de-i mai intuiești istoria zbuciumată, ce poate fi sesizată în distribuirea cartierelor, ocupate odinioară de comunități compacte și distincte. Într-o zonă găsești mai mult biserici ortodoxe, semn că aici locuiau ruteni, bieloruși sau ruși. Într-alta te zăpăcești în labirintul de străduțe înguste și întortocheate al cartierului evreiesc, vechi de pe vremea evului mediu. În buricul târgului dai peste palatele și clădirile baroce poloneze, construite îndeosebi în epoca de aur a orașului Vilnius, începând cu secolul al 16-lea. Palatul episcopal și Universitatea stau mărturie pentru acea perioadă înfloritoare. Într-un fel, până nu demult centrul vechi din Vilnius pare să fi fost compus din mai multe orașe diferite ce-au coexistat unul lângă celălalt fără a se amesteca prea mult. Poate că diferențele vor dispărea încetul cu încetul, preluând din modernitatea orașului lituanian ce-l înconjoară acum.
Un al doilea lucru pe care l-am aflat de la ghida noastră este că lituanienii sunt în marea lor majoritate catolici, cel puțin aceia care se declară credincioși. Dar există și o altă religie în Lituania, care bate cu ușurință catolicismul, și anume baschetul. Lituanienii sunt extrem de mândri de echipa lor, de faptul că o țărișoară atât de mică, cu un număr redus de locuitori, poate avea sportivi care să bată echipele unor țări mult mai puternice. Din păcate nu a putut să ne invite la un meci de baschet, să vedem pe viu cum se practică respectiva religie, în schimb ne-a condus pe la vreo două biserici.
Prima pe care am vizitat-o a fost Biserica Sfinților Petru și Pavel. Am ajuns la ea cu autocarul pentru că se află la ceva distanță față ce centrul vechi al orașului. Construcția actualei biserici a început prin 1665 și ctitorul ei este Marele Hatman și Voievod de Vilnius, Michał Kazimierz Pac. Se spune că Pac a dorit să clădească acest lăcaș după ce abia a scăpat cu viață în urma unui incident petrecut în timpul unui război cu rușii. S-a întâmplat atunci să se salveze ca prin minune după ce s-a ascuns printre ruinele unei foste mănăstiri ce existase cândva în acest loc. Pe dinafară biserica nu m-a inspirat deloc dar odată intrată în interior, de uimire, nici c-am mai ascultat explicațiile ghidei noastre. Iarna de-afară părea că s-a instalat în toată biserica și-a desenat cu nea pe pereți tot felul de povești. Un Sfânt Cristofor, patronul orașului, purta pe umăr un Iisus mititel, moartea pândea la cotitură, îngerași din aceia mici și dolofani ce seamănă cu amorașii ne priveau din înățițimi, o adevărată grădină paradisiacă se așternea deasupra capului. O adevărată orgie în stuc. Eu așa ceva n-am mai văzut în viața mea 🙂 .
Următoarea oprire s-a petrecut la singura poartă supraviețuitoare ce-a rămas din fostele ziduri de apărare ale orașului Vilnius. Fortificațiile au fost dărâmate în timpul ocupației țariste, pe la sfârșitul secolului al 18-lea dar poarta s-a păstrat pentru că era loc de pelerinaj. Are un nume frumos, Ostra Brama, adică Poarta Zorilor. Se spune că însuși Napoleon Bonaparte a trecut prin ea când a intrat în Vilnius pe post de eliberator. Dar nu acesta e motivul care a făcut-o celebră ci icoana făcătoare de minuni așezată într-o capelă construită în ea.
Se spune că icoana aceasta ar fi de proveniență flamandă (pictura în sine) și a fost instalată aici prin secolul al 16-lea, când exista obiceiul de-a așeza în sau pe porți câte un obiect religios, pentru a proteja orașele de răul venit din afară și de a binecuvânta călătorul ce trecea prin ea. Capela din Poarta Zorilor conține o icoană a Sfintei Fecioare Maria, Maica milei, despre care se spune că are puteri miraculoase. Timp de secole, tabloul a fost unul dintre simbolurile orașului și un obiect de venerație pentru toți creștinii indiferent de ritul pe care îl practicau, romano-catolic, greco-catolic sau ortodox. Cu timpul s-au strâns mii de ofrande oferite Mariei drept mulțumire iar acum pot fi observate în inimioarele ce împodobesc pereții din jurul icoanei.
De autocar am scăpat abia în Piața Catedralei, buricul târgului, de unde am pornit într-un tur pietonal ce ne-a învârtit prin oraș. După ce s-a încheiat turul oficial, cu ghid, am luat-o de ca lapăt cu colindatul pe străzi, aprofundând punctele ce mi s-au părut mai interesante. Am să las și fotografiile să povestească câte ceva despre plimbărica din acea dimineață.
În timpul liber pe care l-am avut la dispoziție am luat-o de la capăt, plimbându-mă pe aproape același traseu pe care îl făcusem deja dimineața. Nu mi-a trecut prin cap o idee mai bună. Inițial mi-am propus să trag de timp pe străzi până seara, pentru a asista la deschiderea oficială a Târgului de Crăciun amenajat în Piața Catedralei. La ora 19:30 se aprindeau luminițele din brad și începea un spectacol. Dar n-am rezistat atât de mult. Căsuțele târgului s-au deschis mai devreme așa că am putut să le trec în revistă. Nu m-au impresionat din cale afară dar tot am cumpărat niște prăjiturele, să le-aduc cu mine acasă pe post de suvenir lituanian. În plus, am prins și un fel de repetiție generală care mi-a dat o idee despre ce va urma, într-o atmosferă mult mai relaxată și mai puțin aglomerată. La ora șapte seara eram la hotel și-mi pregăteam bagajul.
Dar cum mi-am omorât eu timpul totuși? Primul lucru care m-a tentat a fost să urc pe deal până la Turnul lui Gediminas pentru a admira orașul de la înălțime. Nici măcar nu am urcat dealul pe jos ci cu un funicular. Turnul cu pricina face parte din Complexul Castelului Vilnius ce în vremurile lui de glorie era format din trei castele: cel de sus, cel de jos și cel strâmb. Castelul de sus a fost ctitoria lui Gediminas și are o legendă.
Povestea s-a întâmplat pe vremea când Marele Duce Gediminas (1275 – 1341) vâna într-o pădure sacră aflată în locul unde râul Vilnia se varsă în râul Neris. Obosit după vânătoarea reușită a unui (ia ghiciți ce?) bour, Marele Duce și-a instalat tabăra, s-a culcat și a adormit. În vis i-a apărut însă un uriaș Lup de Fier care urla din vârful unui deal mai puternic decât o haită întreagă. Curios să afle ce-i transmit zeii prin visul acela s-a dus la șaman să i-l interpreteze. Acesta i-a răspuns că domnitorul va trebui să ridice în locul indicat de lupul din vis un castel puternic și un oraș care va fi capitala ținuturilor lituaniene. Gediminas s-a conformat, a construit cetatea și orașul și i-a dat numele Vilnius – după numele râului Vilnia. În zilele noastre n-a rămas mare lucru din castelul de sus, turnul însă este un simbol al orașului iar în vârful lui e arborat drapelul lituanian.
Povestea Castelului Strâmb e mai prozaică. Acesta a dispărut încă de pe vremea luptelor împotriva cavalerii teutoni și nu a mai fost reconstruit niciodată. Povestea castelului de jos este însă spectaculoasă, a renăscut din cenușă precum o pasăre phoenix. Mă refer aici în special la fostul palat al marilor duci lituanieni ce era în ruine încă de la sfârșitul secolului al 18-lea și a fost dărâmat cu totul la scurt timp după ce au ocupat rușii țariști orașul. Mult mai târziu, după ce Cortina de Fier a fost dărâmată la rândul ei, lituanienii au decis să-l reconstruiască marcând parcă pentru totdeauna Vilniusul ca o capitală a unui stat național lituanian. Iar lui Gediminas și lupului din poveste le-au ridicat statuie în fața palatului.
Am fost curioasă să văd proaspăt construitul Palat Ducal ce arată nou-nouț, ca scos din cutie, doar fundațiile i-au rămas din evul mediu. Am văzut acolo un muzeu de istorie al Lituaniei și încăperi simandicoase unde, sunt aproape sigură, se țin tot felul de ceremonii speciale. Muzeul propriu-zis nu mi-a plăcut foarte mult pentru că nu expune foarte multe obiecte interesante, în schimb poți învăța o grămadă de istorie de pe panourile expuse. L-am regăsit și pe Ștefan Báthory (1533 – 1586) cel născut la Șimleul Silvaniei și ajuns voievod al Transilvaniei și rege al Poloniei. Meritul lui principal în istoria orașului Vilnius este înființarea Universității, cu ajutorul iezuiților pe care regele îi apreacia în mod deosebit.
A fost musai să aprofundez și problema unor biserici pe unde doar am trecut în plimbarea de dimineață. Una dintre ele a fost frumoasa catedrală ortodoxă Theotokos, închinată Mariei născătoare de Dumnezeu. Interesant este faptul că primă biserică a fost ctitorită în anul 1346, înainte de creștinarea lituanienilor, pentru rutenii ortodocși din ducat. Forma actuală a căpătat-o abia în secolul al19-lea.
Un alt complex care fură ochii și unde am revenit de vreo două ori e cel format din două biserici romano-catolice construite din cărămidă roșie. Cea mai mare dintre ele este închinată Sfântului Francisc din Assisi dar cea mai frumoasă, mai ales în exterior, este cea închinată Sfintei Ana. Se povestește că și Napoleon a fost fermecat de splendoarea ei și ar fi vrut s-o ducă cu el la Paris. Actuala clădire a fost construită între anii 1495–1500 iar exteriorul ei a rămas aproape neschimbat de atunci. În biserica Sfântului Francisc am găsit morminte ale unor membri ai puternicei familii Radziwiłł, moment bun să scotocesc prin memorie. Unde oare am auzit eu de ei? … Sigur că da, în Trecute vieți de doamne și domnițe, o carte ce mi-a fermecat copilăria. Maria, una dintre felete lui Vasile Lupu a fost căsătorită cu un Radziwiłł.
A fost obligatoriu să intru și în Res publika Užupis, cel mai trăznit cartier din Vilnius. Pe dinafară nu m-a impresionat din cale-afară, mai mult mi-a plăcut povestea lui. Înaite de cel de-al doilea război mondial aici trăiau mulți evrei care l-au lăsat aproape părăsit după tragedia ce i-a încercat. În timpul sovieticilor a fost complet neglijat, casele i s-au ruinat și-a ajuns să fie locuit de persoane fără adăpost. Dar tot pe-atuci a început să-i atragă pe boemi și pe artiști. În anul 1997, locuitorii cartierului au declarat înființarea în acest loc a Republicii Užupis, cu steag propriu, imn, monedă neoficială, președinte, cabinet de miniștri, o armată și o constituție. Ziua națională a fost aleasă pe 1 aprilie, ziua păcălelilor.
Am înțeles că există în republică plăcuțe înșurubate pe pereți unde e afișată pentru toată lumea Constituția Res publicii Užupis. Eu nu le-am găsit din păcate. Și-am mai înțeles că unele dintre ele sunt în alte limbi decât lituaniană și au fost puse acolo la inițiativa ambasadelor străine din Vilnius. De exemplu plăcuța în limba română a fost instalată în 20 ianuarie 2016 la inițiativa Ambasadelor României și Moldovei în Lituania, și a Ambasada Res publicii Užupis la Sibiu. Din fericire am găsit-o pe internet așa c-am s-o înșir aici, prea e haioasă.
CONSTITUŢIA REPUBLICII UŽUPIS
1. Fiecare are dreptul să locuiască lângă râul Vilnele, iar râul Vilnele are dreptul sa curgă pe lângă fiecare.
2. Fiecare are dreptul la apă caldă, căldură pe timpul iernii şi acoperiş de ţiglă.
3. Fiecare are dreptul să moară, dar aceasta nu este o obligaţie.
4. Fiecare are dreptul să facă greşeli.
5. Fiecare are dreptul să fie unic.
6. Fiecare are dreptul să iubească.
7. Fiecare are dreptul să nu fie iubit, dar nu neapărat.
8. Fiecare are dreptul să fie neremarcat şi anonim.
9. Fiecare are dreptul să lenevească.
10. Fiecare are dreptul să îşi iubească pisica şi să aibă grijă de ea.
11. Fiecare are dreptul să aibă grijă de câinele său, până când unul dintre ei va muri.
12. Un câine are dreptul să fie câine.
13. O pisică nu este obligată să îşi iubească stăpânul, dar trebuie sa îl ajute în caz de nevoie.
14. Fiecare are dreptul ca, uneori, să nu fie conştient de îndatoririle proprii.
15. Fiecare are dreptul să aibă dubii, dar aceasta nu este o obligaţie.
16. Fiecare are dreptul să fie fericit.
17. Fiecare are dreptul să fie nefericit.
18. Fiecare are dreptul să fie tăcut.
19. Fiecare are dreptul de a avea credinţă.
20. Nimeni nu are dreptul la violenţă.
21. Fiecare are dreptul de a-şi estima neimportanţa.
22. Nimeni nu are dreptul de a avea un concept asupra eternităţii.
23. Fiecare are dreptul de a înţelege.
24. Fiecare are dreptul de a nu înţelege nimic.
25. Fiecare are dreptul de a aparţine oricărei naţionalităţi.
26. Fiecare are dreptul de a-şi sărbători sau nu ziua de naştere.
27. Fiecare îşi va aminti numele propriu.
28. Fiecare poate împărţi ceea ce posedă.
29. Nimeni nu poate împărţi ceea ce nu posedă.
30. Fiecare are dreptul la fraţi, surori şi părinţi.
31. Fiecare poate să fie independent.
32. Fiecare este responsabil pentru libertatea proprie.
33. Fiecare are dreptul de a plânge.
34. Fiecare are dreptul de a fi neînţeles.
35. Nimeni nu are dreptul de a învinovăţi pe altcineva.
36. Fiecare are dreptul la individualitate.
37. Fiecare are dreptul de a nu avea niciun drept.
38. Fiecare are dreptul de a nu se teme.
39. Să nu învingi.
40. Să nu ripostezi.
41. Să nu te predai.
Undeva, nu departe de primărie, am dat și peste clădirea filarmonicii din Vilnius. N-aș fi remarcat-o în mod deosebit dacă nu m-ar fi ros curiozitatea să aflu a cui este statuia ridicată în fața ei. Era al unui domn pe nume Jonas Basanavičius (1851 – 1927), Patriarhul Națiunii, un susținător înfocat al renașterii naționale lituaniene. Prezența lui în fața Filarmonicii se datorează faptului că în această clădire a avut loc în anul 1905 Marea Dietă din Vilnius, primul congres național modern din Lituania ce și-a stabilit ca obiectiv înființarea unui stat național propriu. Jonas Basanavičius a fost ales președintele ei.
Nici această descoperire nu m-ar fi impresionat peste măsură dar tot scotocind pe net am mai aflat că domnul Basanavičius considera că cea mai importantă lucrare din viața sa era un studiu de lingvistică comparată în care se ajungea la concluzia că limbile baltice acopereau pe vremuri o arie mult mai mare decât acum. Și mai mult decât atât, limbile baltice erau înrudite îndeaproape cu limbi azi dispărute precum limbile dacilor și a tracilor. Mai auzisem eu teoria asta pe undeva dar a trebuit să ajung în Vilnius pentru a afla și cine este autorul ei.
Am tras de timp cât am putut de mult și am rezistat în oraș până la ora patru și ceva, când se instala ora albastră iar eu puteam face fotografii mai frumoase. M-am cățărat până și în clopotnița catedralei și în donjonul palatului ducal cu speranța unei colecții cât mai bogate. Dar la lăsarea întunericului entuziasmul a început să piară, mai ales după ce-am remarcat șirurile de oameni ce începeau să se îndrepte spre piața catedralei, pentru serbarea aprinderii pomului de Crăciun. E am luat-o în sens invers, spre hotel, unde mă aștepta o valiză dornică de-a fi umplută. A doua zi urma să părăsim țările baltice și să ne întoarcem acasă.
Dacă tot am început cu un citat am să închei cu un altul.
Vilna/Wilno/Vilnius există pe cel puțin două planuri. Pe de o parte este orașul fizic ce stă pe terenul deluros de la marginea de est a actualei Republici Lituania. Pe de altă parte există și un alt oraș, prezent în mintea rezidenților, a vizitatorilor și a exilaților săi. Și cine să decidă care este Vilniusul cel adevărat, cel istoric/geografic sau cel imaginar ? – Theodore R.Weeks – Vilnius between Nations, 1795–2000.
Aș îndrăzni să spun că de-acum înainte va exista și un Vilnius al meu, cam superficial și incomplet desigur, atât cât a putut fi „construit” în urma unei vizite de-o zi. Dar pentru mine personal va fi, negreșit, cel adevărat, singurul pe care îl cunosc 🙂 .
Fii primul care comentează