Trakai

Ultima zi petrecută în țările baltice a fost ocupată cu o excursie opțională. Nu sunt tocmai pe placul meu aceste excursii și încerc să să evit cât pot circuitele cu prea multe opționale în program pentru că nu sunt niciodată sigură dacă se vor face sau nu. Degeaba îți faci planuri de-acasă, în cazul nefericit în care nu sunt destui mușterii doritori să mai scoată ceva bănuți din buzunar rămâi cu buzele umflate și cu speranțele spulberate. Emoțiile mele au fost nejustificate de această dată, tot poporul călător, cu mic cu mare, a dorit să meargă în opțională. Ar fi fost și păcat să ratăm o excursie la țară, nu departe de Vilnius, la castelul din mijlocul apelor din Trakai.

Ireal de frumos mi s-a părut acest locșor, atât orașul cât și castelul. Ni s-a spus că pe timpul verii e un mare balamuc aici pentru că cei din Vilnius fug în Trakai la fel cum cei din București fug pe Valea Prahovei. Acum însă era liniște și pace, am ajuns aici într-o sâmbătă dimineața așa că lumea probabil mai moțăia. La sosire eram aproape singurii oameni ce se plimbau pe străzi, abia la plecare s-a mai animat orășelul. Scopul excursiei noastre în Trakai a fost o vizită la un castel construit pe o insulă din mijlocul apelor lacului Galvė (Capul), bun prilej pentru o nouă imersiune în istoria timpurie a Lituaniei.

Povestea spune că primul castel din Trakai a fost construit de însuși Gediminas dar nu era cel pe care-l vizitam noi ci un altul așezat pe o peninsulă. Idea construirii lui i-a venit, cum altfel, pe timpul unei vânători. Există și astăzi urme ale acelei prime fortificații iar lituanienii plănuiesc să-l reclădească, la fel cum au reconstruit și castelul pe care îl vizitam. Ghida noastră din Trakai ne-a promis că la următoarea noastră vizită va putea să ni-l prezinte și pe acela. Castelul de pe insulă a fost construit puțin mai târziu de un fiu a lui Gediminas, Kęstutis.

Gediminas a avut mulți fii așa că, după moartea lui, au început luptele pentru putere. Moștenitorul desemnat n-a reușit să-și mențină poziția pentru mult timp și a fost alungat de frații săi, Algirdas și Kęstutis. Aceștia au hotărât să conducă împreună, împărțind ținuturile pe care le stăpâneau în două părți. Algirdas a luat titlul de Mare Duce al Lituaniei și s-a ocupat de ținuturile din est. Capitala lui era la Vilnius. El a reușit să creeze un imperiu care se întindea de pe teritoriile actualelor state baltice până la Marea Neagră și până aproape de Moscova. Fratele lui, Kęstutis, era stăpân pe ținuturile din vest, și-a stabilit capitala în Trakai și de acolo încerca să-i țină în frâu de cavalerii Ordinului Teuton, eternii dușmani ai lituanienilor. Cei doi frați pare că s-au înțeles între ei și nu s-au luat la harță. În schimb, urmașii lor au cam făcut-o. Jogaila, fiul lui Algirdas și moștenitor al titlului de mare duce, a avut de furcă din pricina lui Vytautas, fiul lui Kęstutis. Dar cum sângele apă nu se face s-au împăcat până la urmă. Jogaila a devenit regele Vladislav al II-lea al Poloniei și cu acest prilej i-a lăsat lui Vytautas ducatul Lituaniei. Au făcut așadar un soi de rocadă, primul mutându-se în vest iar cel de-al doilea în est. Vytautas și-a câștigat renumele de cel Mare în urma extinderii teritoriilor lituaniene în est și al aportului decisiv pe care l-a avut în bătălia de la Grunwald, în care teutonii au mâncat o bătaie zdravănă. În zilele noastre Vytautas cel Mare ocupă un loc frunțaș pe lista eroilor lituanieni și poate de aceea a fost reconstruit cu atâta sârg castelul din Trakai, considerat a fi căminul lui, locul unde s-a născut și unde a murit. Există, bineînțeles, și o legendă legată de castel și de stăpânul său. Se spune că, de stai într-o noapte luminoasă cu lună plină pe celălalt mal al lacului, vizavi de castel, s-ar putea să-l vezi, chiar înainte de-a se crăpa de ziuă, pe însuși Marele Duce Vytautas ițindu-se deasupra turnului castelului. Iar aceluia care va avea norocul să-i vadă fantoma îi va merge bine tot anul.

Pentru a ajunge la castel trebuie să treci peste un pod de lemn iar după aceea pe sub o poartă adâncă construită în zidul cetății. Odată ajuns în marea curte interioară îți poți da seama că există de fapt două clădiri, aproape distincte. Pe de o parte este cetatea propriu-zisă iar într-un colț un palat cu un soi de donjon, exact după tipicul construirii castelelor medievale. Ghidul nostru spunea că pe vremuri apele lacului erau mai ridicate iar între cetate și palat exista un șant de apărare plin cu apă, cu un pod mobil și o hersă ce-i ofereau palatului un nivel în plus de securitate. Atât cetatea cât și palatul găzduiesc în zilele noastre mici muzee care amintesc de istoriile locului. Împreună cu ghidul am vizitat doar palatul, doritorii putând merge apoi și în sălile de expoziție amenajate în cetate.

Palatul
În curtea interioară a cetății

În vizită la palat

Aici s-ar putea vedea cum arătau cele două cetăți în vremurile lor de glorie. În prim plan cetatea lui Gediminas, în depărtare cetatea lui Kęstutis

În timpul vizitei la castel am aflat câte ceva despre faptele de vitejie ale lui Vytautas cel Mare, una dintre ele fiind și expediția din Crimeea. Marele Duce a făcut la un moment dat o înțelegere cu tătarii și l-a ajutat pe hanul Hoardei de Aur împotriva lui Timur Lenk. Drept mulțunire, hanul i-a cedat ceva teritorii unde Vytautas a construit o cetate, întărindu-și astfel poziția pe malul Mării Negre. Cu acest prilej Vytautas a adus cu el în Lituania un soi de coloniști pe care intenționa să-i folosească îndeosebi pentru a întări apărarea regatului. S-a întors din Crimeea cu familii întregi de tătari și karaiți pe care i-a instalat în preajma castelului din Trakai. Pe tătari îi cunoșteam și eu dar de karaiți (sau karaim) n-am auzit în viața mea.

Locuitorii Crimeei care se numesc așa, karait sau karaim, sunt o ciudățenie. Sunt vorbitori ai unui dialect turcic din familia kipchak (la fel ca și tătara, cazaca sau kîrcîza) dar sunt adepți ai iudaismului karait (acela care nu recunoaște Talmudul). Nu se știe foarte precis cum de-au ajuns să trăiască în Crimeea. După unele păreri ar fi urmași ai khazarilor, populație turcică ce-a reușit să-și făurească un imperiu în Asia Centrală și s-a convertit la iudaism. După altele însă, sunt totuși populații iudaice ce-au provenit din Egipt sau Orientul Apropiat. Indiferent de originea lor, karaiții au reușit să supraviețuiască în Lituania până în zilele noastre, păstrându-și obiceiurile aproape intacte. Iar în Trakai există un număr semnificativ de oameni (câteva sute am înțeles) aparținând de această minoritate etnico-religioasă.

Vitrină în muzeul din palat unde erau descrise obiceiurile karaim …
… iar aici ale tătarilor

Abia după ce-am aflat de la ghidul nostru câte ceva despre ei am fost și eu mai atentă pe unde călcam în mititelul oraș Trakai. Multe dintre casele de lemn pe care le-am zărit la sosire și care mi-au plăcut foarte mult, erau tipice acestei comunități. Un semn distinctiv erau cele trei ferestre îndreptate spre stradă. Se spune că una este a Domnului, o alta a gazdei și cea de-a treia a oaspetelui. Am trecut și pe lângă o kenesa mititică, casa de rugăciune a comunității. Punctul culminant al întâlnirii noastre cu tradițiile karaite a fost însă pauza de masă, că tot se făcuse ora prânzului.

De când cu cina de la „Vrăjitoare” am prins încredere în gusturile culinare ale șoferului nostru lituanian așa că n-am ezitat să-i pun în practică sugestia de-a mânca la restaurantul propus de el. Se numea Kiubete și avea în meniu tot felul de specialități culese din bucătăria karaită. M-am cam lăcomit și-am comandat două plăcinte. Una era cu vreo trei feluri de brânză și cu mărar iar a doua cu vișine. N-am fost în stare să le birui pe amândouă, am mai dat și la alții. Dar de plăcut mi-au plăcut.

Kenesa din Trakai, adică sinagoga karaiților
Aceasta a fost un siut’liu cu brânză, mărar și unt.

Iar aceasta un dzan cu vișine

Și astfel s-a încheiat periplul meu baltic, într-o notă gastronomică, la fel cum a început. Felul întâi a fost supa de ciuperci hanseatică din mijlocul Tallinn-ului iar felul doi și desertul specialitățile karaite de pe malul lacului în Trakai. De-acu nu mai aveam altceva de făcut decât să mă duc la aeroport, să îndur ceasurile petrecute în așteptarea avioanelor și să-mi iau zborul spre casă.

Despre AncaHM Articolele 659
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.