Tallinn

Am ajuns în Tallinn într-o duminică la prânz, după un zbor de aproximativ o oră ce-a pornit din Varșovia. Spre bucuria mea am nimerit un loc la fereastră pe partea norocoasă a avionului astfel încât am avut parte de un prim tur de oraș, de la înălțime, chiar înainte de aterizare. Nu mult timp după ce pilotul (care apropo, era o doamnă ce-a făcut o aterizare de nota 10) a anunțat că începe coborârea, la granița dintre albul câmpiilor nord-estoniene și griul cenușiu al apelor Golfului Finic al Mării Baltice s-a zărit o pată ce dădea în galben care a început să crească cu repeziciune. Tallinn ni se înfățișa înaintea ochilor ca o ceapă, cu foi peste foi de istorie înfășurate în jurul unui miez medieval.

Deși a durat ceva timp până să scăpăm de activitățile mai puțin plăcute  – recupararea bagajelor, drumul până la hotel, cazarea – tot am avut la dispoziție câteva ore  pentru a face o plimbare și a face cunoștință cu orașul. Programul oficial al excursiei a început însă abia a doua zi, în momentul în care l-am întâlnit pe Roman, ghidul local ce-avea să ne povestească una-alta despre Estonia și în special despre capitala ei.

Oare se zărește Helsinki pe celălalt mal al golfului finic?

Să fie Tallinn sau Reval ?

Se povestește că pe actualul amplasament al orașului Tallinn ar fi existat cândva foarte demult o așezare a estonienilor păgâni. Vechi legende finlandeze și estoniene amintesc de un erou mitologic pe nume Kalev și de fiii lui, care și-ar fi dus veacul prin împrejurimi.

Ceea ce se știe însă cu siguranță este că orașul a fost întemeiat de regele danez Valdemar al II-lea (1170–1241) ce pornise în cruciadă spre nord cu încuvințarea Papei Honorius al III-lea, cu scopul de-ai forța pe ultimii păgâni ai Europei să accepte suveranitatea daneză și creștinismul. După ce a făcut ce avea de făcut printre vechii prusaci, regele și-a îndreptat atenția asupra estonienilor pe care i-a și învins în luptă prin anul 1219. Se spune că în timpul bătăliei decisive, Valdemar ar fi văzut proiectată pe ceruri o cruce uriașă și că de aici i-ar fi venit inspirația când și-a ales drept stindard Dannebrog-ul, steagul danez. Odată terminat războiul regele s-a apucat de construit un castel pe care estonienii l-au numit Tallinn, în traducere „castelul danezilor”. Vechea denumire a zonei rurale din jurul castelului, Rävala, a supraviețuit și ea sub forma Reval, nume sub care a fost cunoscut orașul începând din secolul al 13-lea și până în 1918. Controlul danez asupra regiunii a continuat să se extindă astfel încât până și episcopul Albert de Riga și Ordinul Fraților Livonieni ai Sabiei au trebuit să accepte suzeranitatea daneză, depunând jurământ de credință. Pe timpul lui Eric al IV-lea al Danemarcei, fiul lui Valdemar, orașul a primit o serie de privilegii care l-au ajutat să se dezvolte, în special ca punct de tranzit pentru negustorii germani ce făceau comerț cu cnezatele rusești. Danezii însă au constatat că nu e tocmai ușor să păstreze în stăpânire acest colț de lume, în special datorită luptelor interminabile dintre arhiepiscopul de Riga, cavalerii livonieni și ghildele negustorilor din orașe așa că până la urmă au vândut nordul Estoniei împreună cu Reval-ul Ordinului Cavalerilor Teutoni. Reval însă și-a păstrat statutul de oraș-liber al Sfântul Imperiu Roman (cel ne națiune germană, să fim înțeleși), al doilea ca mărime al Livoniei medievale, cel mai nordic membru al Ligii Hanseatice Germane și sediul unei episcopii.

Dorind să evite conflictele cu negustorii bogați ce controlau de fapt orașul, cavalerii teutoni le-au confirmat toate drepturile primite anterior lucru ce s-a întâmplat dealtfel și ulterior, ori de câte ori a trecut Reval-ul în mâinile unor noi cuceritori. În fond orice domnie are nevoie de bani colectați din taxe pe negoț. La sfârșitul secolului al 16-lea, după încheierea războiului livonian, Tallinn și partea de nord a Estoniei de astăzi au ajuns sub stăpânire suedeză, unde au rămas timp de o sută de ani. În anul 1710, în timpul Marelelui Război al Nordului, țarul Petru cel Mare al Rusiei i-a alungat pe suedezi și a pus stăpânire pe toată Livonia. Reval a rămas în mâinile Rusiei până în anul 1918, când, după proclamarea independenței, a devenit capitala Republicii Estonia sub denumirea oficială de Tallinn. Independența nou înfințatelor republici baltice a durat însă puțin. În urma semnării pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, Stalin a înțeles că avea mână liberă să le ocupe. Hitler, intuind ce-avea să urmeze i-a chemat pe toți germanii să revină în fatherland, punând astfel capăt unei masive prezențe germane în estul Mării Baltice ce-a durat câteva secole. Estonia, la fel ca și surorile ei baltice a rămas sub stăpânire rusească până în anul 1991, cu un mic intermezzo german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Am ținut să amintesc câte ceva despre istoria orașului pentru că vrând-nevrând ea a fost mai tot timpul prezentă în timpul vizitei noastre, martor tăcut care ne-a învățat tot felul de lucruri. Turul nostru ghidat a început cu autocarul, cu obiective aflate ceva mai departe de centrul orașului. Plimbarea motorizată nu a durat însă prea mult, grosul timpului petrecându-l într-un tur pietonal prin centrul medieval. Am început așadar a descoji ceapa, începând cu timpuri mai recente și afundându-ne apoi în viețile trecute ale orașului.

Estonia muzicală

Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat de la Roman a fost că estonienilor le place să cânte. Obiceiul acesta o fi fost el practicat acasă din moși-strămoși dar a luat un avânt considerabil abia în secolul al 19-lea odată cu deșteptarea națională a popoarelor de prin toată Europa. A existat pe-atunci un soi de avânt cultural romantic, prezent mai ales în fărâmițatul spațiu german, care îndemna la întoarcerea la opincă, la puritatea originilor ce putea fi găsită doar în folclor și în poveștile populare. A devenit o preocupare foarte la modă atunci printre literații vremii să colecteze cântece populare și povești. Pentru letoni sau estonieni, populații mai puțin favorizate ce nu erau egale cu rușii sau cu germanii baltici nici în fața legii, nici în ceea ce privește pregătirea academică, curentul acesta s-a dovedit a fi un soi de colac de salvare. I-a îndemnat să pornească în căutarea propriei lor identități naționale și spre făurirea propriei culturi și limbi naționale. Au fost deschise școli cu predare în limba estoniană, au apărut ziare și în special s-au înființat tot soiul de societăți care-i adunau laolaltă. O altă modă a timpului a fost și crearea unor festivaluri care să promoveze respectivele cântece și dansuri populare. În Estonia, un prim festival de acest fel s-a ținut în anul 1869, în orașul Tartu, la care au participat doar coruri bărbătești și orchestre de alamă. Nu se cântau doar cântece populare ci și patriotice, ca de exemplu Mu isamaa on minu arm – Patria mea este iubirea mea, ce-a devenit un cântec foarte popular și, de la un timp încoace, imnul care încheie festivalul. În timpul regimului sovietic era considerat un fel de imn național neoficial.

Cu timpul serbarea acesta a crescut atât de mult încât a devenit un mic monstruleț. Festivalul cântecului din Estonia, laulupidu, este în zilele noastre unul dintre cele mai mari evenimente corale din lume, și se ține vara, odată la cinci ani. Corul este compus din peste 30.000 de cântăreți care cântă pentru un public de 80.000 de oameni. Ne-a arătat și Roman pe YouTube cum răsună Mu isamaa on minu arm când e interpretat de mii de oameni, cu ocazia vizitei noastre la Lauluväljak, adică imensul teatru în aer liber unde se organizează Festivalul Cântecului Estonian. La momentul vizitei noastre era liniște și pace, doar păsărelele ciripeau, dar cu ajutorul filmulețelor și a unor fotografii lipite pe panouri special amenajate ne-am putut da și noi seama de imensitatea problemei. Estonienii se laudă că mișcarea lor de eliberare față de URSS a început la festivalul din 1988 când zecile de mii de oameni adunați acolo au început să cânte cântece patriotice, să arboreze steaguri estoniene și să bombănească în voie împotriva rușilor.

Lauluväljak

În Lauluväljak am întâlnit și prima statuie a unui estonian celebru. Este vorba despre un domn pe nume Gustav Ernesaks, dirijor de cor și compozitor, autorul cântecului patriotic de care pomeneam anterior. Mie uneia îmi place tare mult idea de-a amplasa prin orașe statui ale oamenilor care au și contribuit cu ceva pozitiv la viața lor, așa că m-am bucurat când am întâlnit și altele, începând să le colecționez în fotografii, chit că mie uneia numele acelor personaje nu-mi spuneau mare lucru. Asta până când am dat nas în nas cu statuia lui Jaan Kroos, autorul cărților pe care tocmai le citeam.

Domnul de bronz este Gustav Ernesaks. Celălalt e doar un doritor de dat cu sania.
Iar acest domn e un regizor de teatru renumit.
Iar acesta este domnul ce-a înființat Teatrul de Păpuși Estonian
Și … în sfârșit … domnul Jaan Kroos, scriitor renumit, nominalizat la premiul Nobel pentru literatură.
Crucea Libertății și Monumentul Războiului de Independență din Piața Libertății, ridicat în memoria celor care au pierit în timpul Războiului de Independență al Estoniei, din 1918-1920

Tallinn-ul țarist

Nu mult timp după ce-a cucerit Tallinn-ul în anul 1710, țarul Petru cel Mare al Rusiei a cumpărat un mic domeniu și un conac aflat la o distanță de vreun kilometru față de oraș, cu gândul de-a construi aici un palat pentru soția sa Ecaterina. Și-a pus deîndată arhitecții italieni la treabă, iar ei au ridicat un mic palat baroc, o reședință de vară pentru familia imperială, înconjurată de o imensă grădină franțuzească. Locul cu pricina s-a numit de atunci Kadriorg, adică „valea Caterinei”.  Țarul a venit de câteva ori aici să vadă cum merge șantierul dar nu a apucat să se bucure de noua lui reședință. Palatul a fost terminat abia în 1725, anul morții lui Petru cel Mare. Ecaterinei se pare că nu i-a plăcut prea mult reședința și a cam abandonat-o.

Norocul Kadriorg-ului a revenit abia în secolul al 19-lea în momentul în care o altă modă dădea iama prin protipendada Europei, mersul la plajă și la spa. La începuturi, nobilimea țaristă obișnuia să facă doar popas în Tallinn în drumul lor spre vestul Europei dar cu timpul a prins obiceiul de-a veni aici pentru a se bucura de aerosoli și de apa mării. Tonul l-a dat tot familia imperială ce venea la palat însoțită de majoritatea înaltei societăți din Sankt Petersburg. Kadriorg s-a transformat atunci într-o stațiune estivală iar în jurul palatului a fost ridicat un întreg cartier de vile frumoase din lemn, plin cu reședințe particulare, hoteluri, pensiuni și restaurante. Spre sfârșitul secolului, popularitatea zonei a mai scăzut nițel, mai ales după ce familia imperială a început să-și petreacă verile în Crimeea. Kadriorg a devenit însă o zonă o rezidențială pentru burghezia estoniană și așa a rămas până în zilele noastre.

Am trecut și noi prin cartierul Kadriorg al Tallinn-ului dar numai cu autocarul. Am putut admira în treacăt frumoasele vile din lemn ce încă mai sunt în picioare. Tot din autocar am admirat și imensul parc ce înconjoară palatul, ce era acum acoperit tot de zăpadă. Inițial nu era în plan să ne oprim la palat dar la insistențele noastre am făcut totuși un popas de vreo jumătate de oră și am făcut o mică plimbărică prin jurul lui. Colecția de picturi din interior nu am văzut-o, era într-o zi de luni și muzeele erau închise.

Ceva mai târziu, pe când vizitam Toompea, adică Orașul de sus, am mai descoperit relicve țariste. Am găsit aici o biserică rusească tipică, cu cupole în formă de ceapă și un alt palat baroc construit la sfârșitul secolului al 18-lea, ce servește acum drept sediu pentru parlamentul estonian.

Catedrala este puțin mai nouă, a fost construită la sfârșitul secolului al 19-lea, în plină perioadă de rusificare. E dedicată, parcă ostentativ, lui Aleksandr Nevski, prințul rus care i-a bătut pe cavalerii livonieni, rezidenții din Toompea la acea dată, în bătălia de pe lacul Peipus din anul 1242. Poate de aceea a și fost antipatizată de mulți estonieni ce o considerau un simbol al opresiunii rusești. După ce Estonia a devenit o țară independentă s-a pus problema demolării ei, dar până la urmă a scăpat nevătămată. În timpul perioadei sovietice a cam fost lăsată de izbeliște și a ajuns în paragină. Spre cinstea lor, estonienii din zilele noastre au restaurat-o și pe dinafară și pe dinăuntru iar acum arată ca nouă.

O bucată din palatul baroc din Toompea, sediul puterii estoniene …
… păzit de un extraterestru

Toompea

Toompea este de fapt numele unui deal de calcar ce este acum inima Tallinn-ului. Nu este prea mare și nici prea înalt, să tot trebuiască să urci 20–30 de metri ca să ajungi în vârf. Legenda locului spune că este de fapt un tumul ridicat deasupra mormântului lui Kalev, eroul mitologic al estonienilor și al finlandezilor.

Toompea a fost fieful cavalerilor, este o cetate în cetate, cu ziduri de apărare și porți ce o distinge de Orașul de Jos al negustorilor. A fost pomenită pentru prima oară în cronica lui Henric al Letoniei, în secolul al 13-lea, unde se povestește cum Valdemar al II-lea a câștigat victoria asupra Estului și a preluat fortul păgân Lyndanisse, identificat cu Tallinnul de astăzi. În 1227, profitând de bătăliile pentru tron din Danemarca, Ordinul Fraților Livonieni ai Sabiei au pus mâna pe nordul Estoniei și au construit primul castel de piatră în Toompea, unde și-au instalat comandamentul. După bătălia de la Saule din 1238, când frații livonieni au mâncat o bătaie cruntă de la lituanieni, ordinul a fost preluat de Ordinului Cavalerilor Teutoni care au întărit castelul și au ridicat Pikk Hermann, turnul înalt de 45 de metri, ce este acum unul dintre simbolurile capitalei estoniene. În vârful lui este ridicat în fiecare dimineață, la răsărit, steagul național, ce e apoi coborât la apus. În timpul ceremoniei de dimineață se intonează imnul național iar la apus … ghiciți ce …  melodia Mu isamaa on minu arm.

Toompea a fost dintotdeauna sediul puterii în Estonia. Cavalerii iar apoi suedezii și rușii l-au folosit drept centru administrativ al puterii lor politice. Chiar și în ziua de azi, în castelul din Toompea se află sediul Parlamentului Estoniei, al guvernului și al celor mai înalte autorități ale republicii.

Pikk Hermann
Sediul Președenției în Toompea

Toompea nu este ocupată în întregime doar de castel, mai există aici o mulțime de locuințe și palatul unei vechi episcopii. Mărturie a catolicismului instaurat de danezi stă Catedrala Fecioarei Maria, inchinată patroanei întregii Livonii, ținut ce era cunoscut în evul mediu și sub numele de Terra Mariana. Pe locul ei a fost construită, imediat după cucerirea țării de către danezi, o prima biserică de lemn ce a fost înlocuită repede cu o mănăstire dominicană. Călugării au fost uciși însă în timpul unui conflict iscat între Ordinul Fraților Livonieni ai Sabiei și susținătorii legatului papal, iar catedrala a fost terminată abia mai târziu, prin secolul al 14-lea. În zilele noastre nu mai e catolică deloc, am înțeles c-ar aparține de Biserica Baptistă.

Tot în Toompea se găsesc și câteva curți ce au fost transformate în puncte de belvedere. A fost o plăcere să ajung aici, cu tot frigul de afară, și să privesc Orașul de Jos de la înălțime, ca un autentic castelan. Am tot revenit aici și ziua și pe înserat, tentată fiind și de magazinele cu suveniruri și de birtulețul cochet ce vindea vin fiert.

În Tallinn au supraviețuit și foarte multe dintre zidurile și bastioanele medievale. Un rând se înfășoară în jurul Toompeei și un altul în jurul Orașului de Jos. Drept să spun eu una nu le-am perceput ca entități separate, așa amestecate cum le-am găsit printre clădirile orașului, le-am considerat ca făcând parte dintr-un singur meterez numai bun de cățărat pentru a face fotografii mai frumoase.

Pe vremea segregării dintre cavaleri și orășeni între Toompea și Orașul de Jos exista un zid bine delimitat ce avea două porți de acces și două drumuri, unul numit Picior Lung iar celălalt Picior Scurt. Primul era folosit mai degrabă pentru căruțe iar celălalt, mai abrupt și mai îngust, doar de pietoni.

Poarta piciorului scurt
Poarta piciorului lung

Poarta Viru de intrare în Orașul de Jos …
… ce continuă cu această stradă principală ce ajunge la Primărie
Fotografii de pe metereze. Se zăresc, de la stânga la dreapta, turla bisericii Sfântului Nicolae, apoi cupolele catedralei Alexande Nevski, apoi turla primăriei iar apoi turla catedralei Sfintei Maria din Toompea.
Iar aici turla bisericii Sfântul Olaf și un bastion

Orasul de jos

Sarea și piperul Tallinn-ului o constituie după mintea mea Orașul de Jos. Mi-a plăcut nespus să mă învârt pe străduțele lui, să-i descopăr scurtăturile trecând pe sub bolți medievale, să mai intru în câte o cofetărie ca să mă încălzesc și să mai degust prăjiturele estoniene. Structura de bază a orașului pare a fi rămas neschimbată de la începuturi. Mai există încă în picioare case gotice țuguiate, tipice regiunii hanseatică de nord, care la parter aveau spații de locuit iar la etaj grânare sau depozite pentru mărfurile neguțătorilor. Exista în fond un soi de diviziune a muncii, negustorii și breslele meșteșugarilor contribuiau la bogăția orașului iar cavalerii din Toompea erau responsabili cu apărarea ei.

Cele mai vechi breasle au fost ale Sfântului Olaf și ale Sfântului Canut iar din 1363 a existat și o așa-numită Mare Ghildă a Negustorilor, cea mai notabilă instituție civică dar și cea mai exclusivistă. Încă de la început marea ghildă a refuzat admiterea non-germanilor în rândurile ei și a tuturor acelor care prestau munca de jos. Începând cu anul 1399 a început să activeze în Reval și Frăția Capetelor Negre (Schwarzenhäupter) numită astfel din pricina patronului lor, Sfântul Maurițiu ce era reprezentat de obicei ca un negru sau un maur din Africa de Nord. Frăția aceasta era formată din tineri burlaci, de obicei fiii negustorilor din Marea Ghildă și a fost tipică orașelor livoniene. După ce se mai coceau și după ce se însurau Frații Capete Negre erau primiți de obicei în Marea Ghildă, unde aveau să rămână pentru tot restul vieții.

Case gotice

Sediul Marii Ghilde – azi muzeu
Și sediul Frăției Capetelor Negre
deasupra porții se zărește portretul Sfântului Maurițiu

Buricul târgului Reval era însă piața primăriei. La data vizitei noastre nu era prea apetisantă deoarece era ocupată de un mic șantier în care se meștereau căsuțele viitorului Târg de Crăciun. Clădirea primăriei, cea mai ochioasă clădire din piață exista deja în secolul al 13-lea. Nu a arătat la fel de la început, de exemplu turnul cel semeț a fost construit abia în secolul al 16-lea. A fost timp de sute de ani sediul autorităților municipale responsabile cu politicile economice și cu judecățile.

Tot în piața primăriei am mai descoperit o clădire interesantă, o farmacie ce funcționează neîntrerupt din anul 1422. Am și intrat în ea să-mi cumpăr bomboane pentru gât dar m-a dezamăgit nițel pentru că mă așteptam să găsesc aici și mobilier mult mai vechi, nu pulturi și rafturi moderne.

Farmacia ce funcționează neîntrerupt din anul 1422 …
… în care e amenajat și un mic muzeu.

Viața spirituală a Reval-ului este reprezentată de câteva biserici ce-și ițesc turlele spre cer, care mai de care mai înalte. Cea mai impunătoare este biserica Sf. Olaf, construită în piața coloniștilor scandinavi și care datează din anul 1267. Patronul ei este Olaf II Havaldsson, regele ce i-a creștinat pe norvegieni devenind astfel sfânt al bisericii catolice. În timpul Reformei și-a pierdut însă icoanele și a devenit biserică protestantă. Există și o legendă legată de această biserică, ce seamănă întrucâtva cu legenda Meșterului Manole. Se povestește că locuitorii din Reval au dorit să construiască o mândră biserică cu o turlă înaltă care să fie vizibilă de pe mare de la o depărtare foarte-foarte mare, astfel încât corăbiile ce trebuiau să ajungă în port să nu se mai rătăcească. Nici un meșter n-a fost însă capabil să îndeplinească misiunea, ce clădeau azi se prăbușea mâine. Într-un târziu s-a prezentat în fața cetățenilor un meșter care a promis că le va construi turla mult visată cu o condiție, să nu-i afle nimeni numele. Iar dacă îl vor afla, să nu-l mai plătească pentru munca lui. Orășenii i-au aflat numele într-un târziu iar bietul meșter, de supărare, a căzut din vârful turnului.

O altă biserică cu o turlă impresionantă este Niguliste kirik, cea a Sfântului Nicolae, patronul marinarilor și al negustorilor. Am ajuns în dreptul ei coborând pe Piciorul Scurt. Aș fi intrat și înăuntru, să văd muzeul pe care-l găzduiește și să urc până în turn dar am găsit-o închisă din păcate. În fața ei este amenajat un patinoar.

Cea mai simpatică bisericuță pe care am găsit-o este cea închinată Sfântului Duh. Am îndrăgit-o poate mai mult și pentru că era un soi de personaj principal în cartea pe care tocmai o citeam. În ea am și intrat pentru că în ultima seară petrecută în Tallinn am venit aici pentru a asculta un concert de orgă.

Biserica a fost construită în secolul al 14-lea pe lângă un așezământ ce le oferea adăpost și hrană oamenilor sărmani ai orașului. În timpul Reformei a devenit biserică luterană și așa a rămas până în zilele noastre. A fost una dintre puținele biserici în care se țineau predici în limba estoniană.

Cel mai vechi ceas public din oraș, montat pe peretele bisericii

Cea mai pitorească prezență catolică ce încă mai supraviețuiește în oraș este însă Mănăstirea dominicană a Sfintei Ecaterina, sau mai bine zis rămășițele ei. N-a mai rămas mare lucru din ea, doar o alee ce trece pe sub vechi portaluri și o hală, călugării fiind alungați de aici încă de pe vremea Reformei.

O altă curiozitale aflată în orașul de jos este restaurantul cu dichis ce se numește Olde Hansa. Recunosc, am ezitat ceva timp până să mă duc să-i savurez bucatele pentru că am tot citit recenzii pe net care fie îl lăudau peste măsură, fie îl înjurau. Până la urmă n-am rezistat ispitei și-am intrat. Restaurantul e nițel mai aparte pentru că vrea să reproducă până la cele mai mici detalii o cârciumă de pe vremea Ligii hanseatice. Clădirea în care funcționează este o bătrână casă gotică iar în interior intri parcă într-o altă lume, veche de sute de ani. Mobilierul e rustic, mâncarea e servită în oale de lut de către hangițe îmbrăcate ca în evul mediu, nu există becuri ci lumânări, până și toaleta e ultra-haioasă în efortul ei de-a împleti comoditățile moderne cu ustensile medievale. Și nu în ultimul rând, mâncarea e pregătită după vechi rețete moștenite de pe vremea ligii, sau cel puțin așa e prezentat meniul. Eu una m-am înfruptat dintr-o după de ciuperci culese din pădurea contelui, acompaniată de o cremă de brânză preparată la castel și de o minunată pâine cu ierburi și nuci. La ieșire n-am rezistat tentației de a lua pentru acasă o punguță cu migdale date prin zahăr și vreo șapte mirodenii ( am identificat scorțișoara și-un grăunte de piper), vândute de-o autentică domnișoară hanseatică.

La taraba cu migdale

Iacătă și supa mea.
… și nițel vin franțuzesc

Dacă stau să mă gândesc cred că mi-a plăcut Tallinn atât de mult și datorită cărților pe care le-am citit, în principal cele de beletristică. Înainte de plecarea în excursie am început să citesc cele trei cărți scrise de Jaan Koos despre un cronicar estonian ce-a trăit în secolul al 16-lea și care a scris îndeosebi despre evenimentele petrecute în timpul  războiului livonian. Cărțile formează de fapt o serie intitulată Between Three PlaguesÎntre trei năpaste (traducerea îmi aparține) în care e reconstituită, după imaginația scriitorului, viața lui Balthazar Russow, pastor luteran al Bisericii Sfântului Duh și autor al cărții Chronica der Provinz Lyfflandt. Încă buchiseam din carte în momentul în care am ajuns în Tallinn așa că primul obiectiv pe care l-am căutat în oraș a fost biserica lui Balthazar Russow. Sincer, mă așteptam să-i găsesc și o statuie dar eu una n-am dat de ea 🙂 .

Există o mică controversă legată de naționalitatea cronicarului. Cartea scrisă de el este în limba germană vorbită în nord și a fost tipărită la Bremen. Dar ultimele cercetări sugerează faptul că Balthazar Russow ar fi fost de fapt un estonian ce-a reușit să facă carte și să se ridice deasupra situației subordonate rezervate conaționalilor săi. În prima carte, The Ropewalker (Saltimbalcul) e spusă povestea omului care a scris cronica. În ce-a de-a doua, A People without a Past (Un popor fără trecut) este povestită geneza cronicii, modul în care a prins viață. Iar în cea de-a treia carte, A Book of Falsehoods (O carte a minciunilor) e arătat cât de rău a fost primită cronica lui Russow de către calaverii din Toompea și cum era cât pe-aci să fie aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat.

The Ropewalker

A People without a Past: Between Three Plagues Volume 2 (Between Three Plagues 2)

A Book of Falsehoods: Between Three Plagues Volume 3

 

 

 

 

 

După ce m-am întors acasă am mai scotocit pe Amazon și am dat peste o altă carte, mai ușurică de data asta pentru că e polițistă (dacă se poate spune așa). Acțiunea se petrece pe la 1400 și un pic iar intriga e legată de legenda construirii turlei catedralei Sfântului Olaf. Personajul principal este farmacistul Melchior, care rezolvă misterul unor crime datorită minții lui lucide de om de știință.

Apothecary Melchior and the Mystery of St Olaf's ChurchApothecary Melchior and the Mystery of St Olaf’s Church (Farmacistul Melchior și misterul de la biserica Sf. Olaf)

de Indrek Hargla

Mi-a plăcut această carte îndeosebi pentru că mi-a amintit de Tallinn, de Orașul de Jos în sine și de categoriile de oameni despre care am aflat cu ocazia excursiei. Toți sunt prezenți în carte: cavalerii din Toompea, călugării dominicani, meșteșugarii cei pricepuți, negustorii Marii Ghilde și cei ai Frăției Capetelor Negre.

Cartea este prima dintr-o serie ce a avut un oarecare succes internațional. Aș mai fi vrut să continui lectura dar nu am găsit ediții Kindle în limba engleză, va trebui să am răbdare. Sunt foarte curioasă să aflu dacă Melchior apucă să se mute în farmacia din piața primăriei, deocamdată a ochit doar clădirea și jinduiește după ea.

Cam atât am avut de povestit despre Tallinn. Sunt sigură că orașul ar mai fi avut destule locuri ce meritau a fi decoperite și savurate. Dar într-o zi și un pic eu doar atât am reușit să fac. Oricum, declar Tallinn câștigător al locului întâi din lista preferințelor din această excursie.

Despre AncaHM Articolele 659
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.