Am pornit din Riga pe la nouă dimineața și nu după mult timp am părăsit Letonia și am intrat în Lituania. Destinația zilei era Vilnius. Dacă nu ne atrăgea atenția șoferul nici măcar nu ne dădeam seama că am trecut o graniță. De când au aderat la spațiul Schengen cele trei țărișoare baltice par a fi una singură.
Ziua aceea a venit și cu o surpriză. Am fost anunțați așa tam-nesam că vom face un popas mai consistent în Kaunas, cel de-al doilea oraș important al Lituaniei, capitala rebublicii în perioada interbelică. În programul inițial al excursiei nu era amintit și, dacă era după Google Maps, drumul cel mai scurt dintre Riga și Vilnius nu trecea pe acolo. Cineva însă, n-am priceput nici în ziua de azi cine, și-a propus să ne facă un cadou de sărbători și a decis ocolul prin Kaunas. Ce-i în plus e bun primit, nu m-am supărat deloc. Singurul inconvenient al vizitelor acestora inopinate e că nu știu încotro s-o apuc după ce ajung la destinație. Dar Google să trăiască, tot drumul până în Kaunas am plantat steluțe pe hartă, în locurile ce mi se păreau tentante.
Altarul Romuva
Tot cu ocazia cotrobăirii pe internet am descoperit o trăznaie de care nu auzisem în viața mea, mișcarea neo-păgână Romuva. N-am stat mult timp pe gânduri până să însemn pe hartă locul unui altar al acestei noi-și-totuși-vechi religii.
Romuva este un soi de religie neo-păgână ce dorește să readucă în actualitate mitologia vechilor lituanieni. Practicanții ei consideră că sunt cei ce mai țin în viață vechi tradiții baltice păgâne care au supraviețuit în folclor, în obiceiuri și superstiții. Părintele fondator al mișcării este considerat a fi un filozof pe nume Vydūnas (1868-1953). După părerea lui creștinismul este străin de sufletul lituanian iar adevărata lui matrice spirituală se găsește într-o credință veche, provenită din filonul arhaic indo-european și înrudită astfel cu Vedele indiene. După părerea lui, vechii balți considerau universul un mare mister în care fiecare ființă vie era demnă de respect pentru că era parte al unui întreg atotcuprinzător. Tot cu acest prilej am aflat și cum decurge o ceremonie romuviană. Focuri (reprezentări ale divinului) sunt aprinse în altare de piatră ce se numesc aukuras. Participanții se spală mai întâi pe mâini și pe față înainte să se apropie de altar și cântă daine (nu doine) în timp ce aprind focul. Apoi oferă focului ofrande sub formă de mâncare, băutură și flori. După ce ofranda este primită mai spun ceva rugăciuni și gata, ritualul este îndeplinit.
A fost musai să mă duc să văd și eu un aukuras. L-am găsit în parcul Santakos, supranumit și inima orașului Kaunas, ce se află la confluența a două râuri, Nemunas și Neris. După unele păreri aici ar fi existat cândva un crâng al Mildei, zeița lituaniană a iubirii, poate de aceea s-au pripășit și niște lebede în preajmă. N-am dat de el din prima încercare. La început mi-a furat interesul limba aceea de pâmânt unde se zărea împreunarea celor două ape, una mai caldă, cealaltă înghețată. Abia la întoarcere am zărit altarul.
Castelul Kaunas
N-ar trebui să ne mire prea mult revenirea în actualitate a unor credințe vechi. Lituanienii au fost ultimii păgâni ai Europei, creștinarea lor oficială petrecându-se abia în anul 1387. Poate ar fi rămas păgâni până în zilele noastre dacă nu erau convinși de vecini binevoitori să-și schimbe credința.
În anul 1195, Papa Celestin al III-lea a dat startul cruciadelor din nord. Cavaleri danezi, suedezi și în special germani s-au prezentat la apelul papei și au pornit campaniile de cuceriri în zonele baltice. Singurii care le-au putut ține piept au fost lituanienii. Luptele cu nemții i-au făcut să uite de propriile lor rivalități tribale și i-a ajutat să-și formeze, mai de voie sau de nevoie, un stat propriu. Mindaugas (1200 – 1263) a fost primul Mare Duce al Lituaniei. După un timp i-a urmat Gediminas (1275 – 1341), fondatorul unei dinastii, marele duce care a adus sub stăpânirea sa pământuri de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Un nepot de-al său, Jogaila (1352 sau 1362 – 1434), a fost ultimul conducător păgân al Lituaniei medievale. Îl știm și noi, din cărțile noastre de istorie, dar sub numele de Vladislav al II-lea Iagelo. Alexandru cel Bun l-a ajutat cu ceva corpuri de oaste ca să-i învingă decisiv pe cavalerii teutoni în bătălia de la Grunwald (sau Tannenberg) din 1410. Creștinarea lui s-a produs în momentul căsătoriei cu Jadwiga, moștenitoarea regatului polonez, în anul 1386 și a fost un pas obligatoriu înaintea încoronării lui ca rege al Poloniei. Jogaila a fost botezat Vladislav, a domnit alături de soția sa până în 1399, iar după moartea soției sale încă treizeci și cinci de ani, punând bazele uniunii polono-lituaniene ce a durat câteva secole.
Am zărit și noi un martor al istoriei timpurii a Lituaniei, Castelul Kaunas, aflat la intrarea în parcul de la confluența celor două râuri. Autocarul ne-a lăsat exact în fața lui, pe la ora două, și tot din apropierea lui ne-a recuperat pe la ora patru. Actuala clădire este o reconstrucție a unei fortărețe ce-a fost ridicată în secolul al 14-lea pentru a ține piept cavalerilor teutoni. În interior se găsește un muzeu dar nu am avut timp și chef să-l vizitez. Este imposibil de ratat și statuia ecvestră a unui cavaler în armură, numită Vytis (emblema Lituaniei) – Soldatul Libertății.
Eu n-am aprofundat prea tare problema castelului. I-am dat vrând-nevrând un ocol pe când eram în căutarea altarului păgân. Am pornit la plimbare de-a lungul malului înghețat al lui Neris și m-am întors de-a lungul celui dezghețat al lui Neman. După care m-am afundat în oraș unde am și stat până la ora plecării.
Prin orașul vechi
După ce a dispărut primejdia reprezentată de cavalerii teutoni castelul din Kaunas și-a pierdut din importanță iar centrul orașului s-a mutat ceva mai departe în actuala Piață a Primăriei. Acolo am găsit și eu primul Târg de Crăciun din această excursie. Era cam mititel și pricăjit săracul și înghesuit în niște igluuri de sticlă. Spre bucuria mea am găsit într-unul vin fiert, numai bun să-mi alunge frigul din oase.
Dar până să ajung în piață am trecut și pe lângă Casa lui Perkūnas, adică a zeului baltic al tunetului și al cerului, poate cea mai simpatică și gotică clădire din oraș. Se spune c-a fost construită de negustori hanseatici prin 1440 dar acum aparține iezuiților. Numele i s-ar trage de la un desen găsit pe perete, în secolul al 19-lea când a fost reconstruită clădirea, în care cineva cu o imaginație bogată și romantică l-a identificat pe zeul păgân. În interiorul casei este acum un mic muzeu dedicat lui Adam Mickiewicz, bardul Poloniei, ce-a locuit în Kaunas la un moment dat. Doar că lituanienii îi numesc Adomas Mickevičius și-l consideră a fi de-al lor.
În afară de vin fiert în Piața Primăriei am putut admira două clădiri baroce și impunătoare, primăria propriu-zisă și o mare biserică iezuită. Imediat după ieșirea din piață am dat și peste Catedeala Sf. Petru și Sf. Pavel. A fost singura în care am și intrat. Din dreptul ei pornește și o frumoasă stradă pietonală ce pare a fi buricul târgului. În timpul pe care l-am mai avut la dispoziție m-am plimbat doar de-a lungul ei, uitându-mă prin vitrinele magazinelor.
Și pentru că toate însemnele de pe harta mea fuseseră „bifate” nu mi-a părut rău cănd s-a făcut ora patru și a trebuit să mă duc la autocar.
Fii primul care comentează