Petroglifele din Qobustan - 🇦🇿 Azerbaidjan

Prima din cele două zile petrecute în Azerbaidjan a fost de fapt împărțită în două. Una bucată a fost dedicată orașului Baku și o altă bucată zonelor de interes din împrejurimi. Primul loc în care ne-am dus a fost Parcul Național Qobustan, la a cărui poartă am bătut la 10 fix, taman la deschidere.

Parcul acesta se află la aproximativ 50 km sud-vest de Baku și e renumit din mai multe motive.

Primul ar fi că aici se găsesc vulcani noroioși. Am înțeles c-ar fi mult mai mari și mai supărați decât cei din Buzău. N-am apucat să-i vizităm din lipsă de timp. Adevărul e că și de-aveam timp nu ne încumetam să plecăm în excursie de frica ploii, a vântului rece și a noroiului ce se zărea pe drum. Asta e, când mi s-o face dor de pâcle am să mă duc în Berca.

Al doilea motiv ar fi că există aici niște pietroaie mai speciale, pe nume gaval dash. Am fi trecut pe lângă ele fără să le acordăm nici o importanță dacă nu ne atrăgea atenția ghidul azer. Pietroaiele erau de fapt instrumente muzicale, lucru pe care ni l-a demonstrat pe loc. A început să lovească cu alți doi bolovani în pietroiul cel mare iar acesta i-a răspuns neașteptat de armonios. Dacă vreo unul dintre noi se pricepea la bătut toaca, am fi putut da un spectacol pe cinste.

Al treilea și cel mai important motiv, pentru care Qobustan a ajuns și pe listele UNESCO, e că pe pietroaiele împrăștiate care încotro pe dealurile din jur sunt scrijelite desene preistorice. Specialiștii susțin că petroglifele au o vechime cuprinsă între 5.000 și 14.000 de ani. Dar de ce să mă mir, Göbekli Tepe nici nu e prea departe.

În cinstea petroglifelor a apărut și un mic muzeu în care doritorii se pot lămuri cum stă treaba. Am impresia că există o cerință obligatorie a UNESCO, pentru includerea siturilor pe listele lor. Cu acest muzeu am început și noi vizita.

Apoi am atacat bolovanii ce se văd în fotografiile următoare. Dealurile acelea golașe și pietroase arătau aproape banal. Și totuși erau o galerie de artă preistorică.

Am înțeles că există mai multe trasee marcate ce duc călătorul prin fața capodoperelor. Nu sunt însă deloc sigură dacă traseele astea sunt accesibile muritorilor de rând sau doar specialiștilor. Vizita noastră a urmat o singură cărare și a durat cam o jumătate de oră.

Parcul Național Qobustan se întinde pe o suprafață de mai bine de 500 hectare și pe cuprinsul lui pot fi admirate 6.000 de petroglife ce reprezintă dansatori, războinici, vânători, bărci, tot soiul de animale și câte și mai câte. Cele mai interesante, și din acest motiv cele mai protejate, sunt zonele aflate pe dealurile numite Jinghirdag, Yazylytepe și Kichikdash. Zona accesibilă, pe care am vizitat-o și noi, se numește Boyukdash.

Oamenii care au scrijelit de zor aceste stânci n-au fost un singur popor. Dealurile au fost locuite intens din paleoliticul superior până în Evul Mediu. Situl păstrează, pe lângă gravuri, urme de peșteri locuite, așezări și morminte. Oamenii care s-au perindat pe-aici au gravat imagini unele peste altele, pe aceleași stânci, mii de ani la rând. UNESCO vorbește despre 40.000 de ani de artă rupestră. Cea mai veche datare cu radiocarbon obținută până acum, în adăpostul Gaya Arasi de pe Kichikdash, e de aproximativ 13.600 de ani, urmată de una de circa 10.600 de ani în peștera Ana Zaga de pe Boyukdash.

Primii trebuie să fi fost vânători-culegători. Așezările de la sfârșitul paleoliticului superior și din mezolitic se aflau mai ales pe terasele de sus ale dealurilor, poziție sigură și bună pentru supravegherea împrejurimilor.

Peisajul de-atunci nu semăna însă cu cel de azi. Marea Caspică a urcat și a coborât cu zeci de metri de-a lungul mileniilor. Acum vreo 16.000 și 14.000 de ani nivelul ei a fost cu 35, apoi cu 22 de metri peste cel actual, iar Beyukdash și Kichikdash ieșeau din apă ca două insule. Acum 21.000 de ani creștea ienupăr pe-aici și e foarte posibil să fi existat păduri de luncă de cireș sălbatic și rodie. Semideșertul de azi e de dată recentă.

Subiectele reprezentate pe stânci s-au schimbat odată cu fauna și cu felul de viață al oamenilor. În pleistocen predomină bourii și caii sălbatici, iar în holocen, odată cu încălzirea climei, apar animale mai mici, precum cerbii, mistreții și păsările. Bourii din cele mai vechi perioade sunt redați aproape în mărime naturală, unele reprezentări atingând aproximativ 240 de centimetri lungime și 140 de centimetri înălțime. Începând din epoca bronzului, figurile devin tot mai mici și mai schematice.

Schimbările de mediu au influențat și modul de locuire. În neolitic, când nivelul mării a crescut, adăposturile din stâncă au devenit principalele locuințe. Mai târziu, în epoca bronzului, odată cu retragerea mării, locuirea s-a mutat pe terasele de mijloc și de jos, iar temele reprezentate pe stânci s-au diversificat.

Cele mai târzii mărturii sunt caravanele de cămile și o inscripție romană. Aceasta a fost lăsată de Legiunea a XII-a Fulminata în timpul împăratului Domițian, între anii 81 și 96 d.Hr.

Nu se știe ce au vrut să transmită oamenii care au săpat aceste desene în stâncă. Explicația clasică, potrivit căreia ele ar fi avut doar rolul de a asigura succesul vânătorii, pare prea îngustă pentru bogăția imaginilor descoperite aici. Pe lângă animalele vânate, apar siluete de femei însărcinate, reprezentate în mărime naturală și gravate adânc în piatră, bărci, dansatori și numeroase scene cu caracter simbolic.

Una dintre cele mai impresionante compoziții înfățișează doisprezece oameni așezați în formație, unii ținându-se de mână, într-un dans care amintește de Yalli, considerat cel mai vechi dans tradițional azer și practicat înaintea ceremoniilor de vânătoare, dar și cu ocazia marilor sărbători. Cea mai mare peșteră poartă numele Ana Zaga, tradus aproximativ prin „Zeița-Mamă”, și se presupune că a fost folosită și ca spațiu ceremonial, probabil pentru ritualuri legate de fertilitate. În adăpostul Firuz 2, figurile feminine și bărcile alcătuiesc, la rândul lor, o compoziție coerentă, cu o evidentă încărcătură simbolică.

Un lucru pare însă limpede. Generație după generație, oamenii s-au întors la aceleași stânci și la aceleași simboluri, gravând peste reprezentările mai vechi și creând adevărate palimpsesturi. Faptul că au continuat să revină în același loc sugerează că semnificația lui s-a păstrat și s-a transmis de-a lungul timpului.

Nu e tocmai ușor să observi petroglifele, noroc cu ghidul care ne atrăgea atenția asupra lor. Nu-i întotdeauna ușor nici să-ți dai seama ce reprezintă. Cine știe ce-a vrut să spună autorul și câte povești nu s-au țesut în jurul lor de-a lungul miilor de ani de când stau scrijelite în piatră.

Uite, eu una mi-aș putea imagina de pildă că un stră-stră-….-moș de-al meu a scrijelit căluțul pe care l-am găsit pe-un bolovan și care mi-a căzut cu tronc instantaneu. Te pomenești că prin genele lui mi-a fost transmisă dragostea pentru aceste animale 😉 . Ce, doar strămoșii lui Thor Heyerdahl să fi trecut pe-aici ? Una din ultimele idei trăznite ale excentricului norvegian a fost că Odin s-ar fi tras din Caucaz drept urmare îi căuta urmele în Qobustan. Strămoșii mei de ce-ar fi mai prejos.