Prima din cele două zile petrecute în Azerbaidjan a fost de fapt împărțită în două. Una bucată a fost dedicată orașului Baku și o altă bucată zonelor de interes din împrejurimi. Primul loc în care ne-am dus a fost Parcul Național Qobustan, la a cărui poartă am bătut la 10 fix, taman la deschidere.
Parcul acesta se află la aproximativ 50 km sud-vest de Baku și e renumit din mai multe motive.
Primul ar fi că aici se găsesc vulcani noroioși. Am înțeles c-ar fi mult mai mari și mai supărați decât cei din Buzău. N-am apucat să-i vizităm din lipsă de timp. Adevărul e că și de-aveam timp nu ne încumetam să plecăm în excursie de frica ploii, a vântului rece și a noroiului ce se zărea pe drum. Asta e, când mi s-o face dor de pâcle am să mă duc în Berca.
Al doilea motiv ar fi că există aici niște pietroaie mai speciale, pe nume gaval dash. Am fi trecut pe lângă ele fără să le acordăm nici o importanță dacă nu ne atrăgea atenția ghidul azer. Pietroaiele erau de fapt instrumente muzicale, lucru pe care ni l-a demonstrat pe loc. A început să lovească cu alți doi bolovani în pietroiul cel mare iar acesta i-a răspuns neașteptat de armonios. Dacă vre-unul dintre noi se pricepea la bătut toaca, am fi putut da un spectacol pe cinste.
Al treilea și cel mai important motiv, pentru care Qobustan a ajuns și pe listele UNESCO, e că pe pietroaiele împrăștiate care încotro pe dealurile din jur sunt scrijelite desene preistorice. Specialiștii susțin că petroglifele au o vechime cuprinsă între 5.000 și 14.000 de ani. Dar de ce să mă mir, Göbekli Tepe nici nu e prea departe.
În cinstea petroglifelor a apărut și un mic muzeu în care doritorii se pot lămuri cum stă treaba ( am impresia că e o cerință obligatorie a UNESCO, pentru includerea siturilor pe listele lor ). Cu acest muzeu am început și noi vizita.
Apoi am atacat bolovanii ce se văd în fotografia de mai jos. Am înțeles că există mai multe trasee marcate ce duc călătorul prin fața capodoperelor preistorice. Nu sunt însă deloc sigură dacă traseele astea sunt accesibile muritorilor de rând sau doar specialiștilor. Vizita noastră a urmat o singură cărare și a durat cam o jumătate de oră.
De fapt, Parcul Național Qobustan se întinde pe o suprafață de mai bine de 500 hectare și pe cuprinsul lui pot fi admirate 6.000 de petroglife ce reprezintă dansatori, războinici, vânători, bărci, tot soiul de animale și câte și mai câte. Cele mai interesante, și din acest motiv cele mai protejate, sunt zonele aflate pe dealurile numite Jinghirdag, Yazylytepe și Kichikdash. Zona accesibilă, pe care am vizitat-o și noi, se numește Boyukdash.
Nu e tocmai ușor să observi petroglifele, noroc cu ghidul care ne atrăgea atenția asupra lor. Nu-i întotdeauna ușor nici să-ți dai seama ce reprezintă. Cine știe ce-a vrut să apună autorul și câte povești nu s-au țesut în jurul lor de-a lungul miilor de ani de când stau scrijelite în piatră.
Uite, eu una mi-aș putea imagina de pildă că un stră-stră-….-moș de-al meu a scrijelit căluțul pe care l-am găsit pe-un bolovan și care mi-a căzut cu tronc instantaneu. Te pomenești că prin genele lui mi-a fost transmisă dragostea pentru aceste animale 😉 . Ce, doar strămoșii lui Thor Heyerdahl să fi trecut pe-aici ? Una din ultimele idei trăznite ale excentricului norvegian a fost că Odin s-ar fi tras din Caucaz drept urmare îi căuta urmele în Qobustan. Strămoșii mei de ce-ar fi mai prejos.
Și-am încălecat pe-o șa …
Fii primul care comentează