În căutarea șahilor din Shirvan - 🇦🇿 Azerbaidjan

21 aprilie. De voie de nevoie am părăsit Baku și litoralul Mării Caspice și-am pornit-o la drum spre nord-vest, oarecum pe diagonala țării, spre granița cu Georgia. Aveam se străbătut aproximativ 300 km până în Șeki ( sau Shaki, sau Sheki ), un oraș culcușit la poalele Caucazului Mare și locul în care urma să ne petrecem ultima noapte azeră. Pe parcurs, presărate la distanțe cât se poate de convenabile, ne așteptau câteva tentații turistice și un prânz în mijloc de codru des. Pătrundeam de fapt în inima vechiului regat al șahilor din Shirvan, al căror palat tocmai îl vizitaserăm în Baku.

La început șoseaua a fost ca-n palmă, în regim de autostradă. Pe măsură ce ne-apropiam de munți însă lucrurile au început să se înrăutățească dar nu alarmant de tare, doar un drum mai îngust și, din loc în loc, presărat cu găuri sau aflat în lucru. Peisajul ce defila prin fața ferestrei autocarului a început să se schimbe și el încetul cu încetul. Sondele au dispărut cu totul nu mult după ieșirea din Baku, la fel și aglomerările urbane. La început le-a luat locul o stepă rasă cazon ce-și unduia dealurile verzi până dincolo de linia orizontului. Povestea ghidul nostru că aici e raiul crescătorilor de animale. Iar pe măsură ce ne apropiam de munți au apărut pădurile și nenumărate livezi de alun.

O livadă de aluni imortalizată din goana autocarului.

Qobustan – Mausoleul Diri Baba

Prima oprire a zilei am făcut-o în Qobustan ( nici o legătură cu parcul petroglifelor ) după o oră și un pic de la plecare. Am străbătut mica localitate fără a o băga în seamă și ne-am oprit în fundul unui mic canion unde ne aștepta o construcție stranie. La prima vedere părea o moschee. Plăcuța lipită pe peretele ei însă ne spunea că suntem la mausoleul lui Diri Baba, un derviș sau un înțelept sufit ce-a sălășluit în peșterile săpate în stânca canionului demult de tot, pe vremea șahilor din Shirvan.

Mausoleul pe care îl vizitam noi îi era dedicat și a fost construit în anul 1402. E o clădire cu o fațadă construită de mâna omului ce întregește peștera săpată în stâncă. Are două etaje la care se poate urca pe niște scări înguste și abrupte. Scările astea continuă până sus, pe buza canionului, în aer liber.

Diri Baba înseamnă „Bunicul viu”, din azeră — diri, viu, și baba, cuvântul cu care azerii se adresează oamenilor sfinți. Există și alte morminte cu terminația asta, Soltan Baba la Shabran, Șîx Baba la Gabala.

Cine a fost acest personaj nu se știe foarte sigur. Tradiția a păstrat două versiuni. Una spune că îl chema Pir Muhammed, că a murit rugându-se și că trupul nu i s-a descompus vreme de peste trei sute de ani, de unde și numele. Cealaltă spune că era un anume Atam ibn Amir, care a venit în Shirvan cu suita lui și a murit aici. Ar fi fost un urmaș al Profetului și era adept al învățăturilor tainice ale sufiților. Călătorii medievali îl pomenesc ca pe un șeic foarte respectat, care a trăit la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar mausoleul a fost ridicat după moartea lui.

Data construirii mausoleului se află săpată în epitaf — anul 805 al Hegirei, adică 1402, din porunca lui Ibrahim I, șahul din Shirvan care a domnit între 1382 și 1417. Inscripția stă pe brâul decorativ care desparte cele două etaje. Din numele arhitectului n-a mai rămas lizibil decât un fragment, „…fiul lui Ustad Haji”.

Clădirea e din calcar alb, ridicată în completarea unei grote scobite în stâncă. Ține de școala de arhitectură Shirvan-Absheron a Evului Mediu. Cupola e decorată în aceeași manieră ca la palatul șahilor din Baku, ceea ce o leagă de monumentele de acolo din secolul al XV-lea.

Mausoleul este pomenit în jurnalele călătorilor străini — germanul Adam Olearius, olandezul Cornelis de Bruyn, turcul Evliya Çelebi. Într-o însemnare din 27 decembrie 1636, Olearius scria că în munte, împrejurul mormântului, sunt săpate multe peșteri și cămăruțe unde pelerinii poposesc și aduc jertfe.

Eu una am renunțat la ideea de-a mă cățăra până în vârful stâncilor și am preferat să trag cu ochiul în cimitirul aflat pe delușorul de vis-a-vis de mausoleu. Cu toate că nu am înțeles nimic, pietrele acelea bătrâne de mormânt mi s-au părut foarte frumoase.

Qobustan înseamnă „ținutul râpelor”, motiv pentru care numele se repetă pe hartă. Nu e o coincidență, e doar un cuvânt comun. Înainte de construirea mausoleului ar fi existat acolo un oraș vechi, pomenit ca Marizad, părăsit cu timpul și din care a rămas doar cimitirul.

Shamakhi – Moscheea Juma

După încă vreo 50 km și o jumătate de oră de drum am ajuns în Șamahî (Shamakhi) fosta capitală a hanatului șahilor din Shirvan. Shirvanul medieval pare să fi fost un soi de punte între lumea persană, stepele turcice și Caucaz.

Shirvanul e o regiune istorică din estul Caucazului, întinsă între pintenii răsăriteni ai munților și malurile Kurei, cu ieșire la Marea Caspică. Numele apare în forma veche Sharvān. Etimologiile care îl leagă de șir, leu, sau de regele sasanid Anușirvan sunt socotite tradiții populare și fără temei. Cea mai plauzibilă ipoteza îl consideră un nume iranian adus de coloniști veniți dinspre Gilan, de pe țărmul sudic al Caspicei.

Titlul de șah al Shirvanului e mai vechi decât islamul. Un geograf arab din secolul al IX-lea scria că fusese dat conducătorilor locali încă de Ardashir I, primul împărat sasanid. Arabii l-au găsit acolo când au cucerit Persia și l-au păstrat.

Familia care a purtat acest nume era însă arabă. Yazizii, numiți și Mazyadizi, se trăgeau din Yazid ibn Mazyad al-Shaybani, general abasid mort în 801, de două ori guvernator al Arminiyei sub califul Harun al-Rashid. Nepotul lui, Haytham ibn Khalid, a fost primul care și-a zis șah al Shirvanului, în 861, profitând de haosul în care intrase califatul după moartea lui al-Mutawakkil.

Apoi familia s-a persianizat. După șahul Yazid ibn Ahmad, care a domnit până în 1028, numele arabe dispar din dinastie și sunt înlocuite de nume persane — Manuchihr, Qubadh, Faridun — cel mai probabil din pricina căsătoriilor cu familii locale. Tot atunci șahii au început să-și revendice descendența din regii sasanizi Bahram Gur și Khusraw Anușirvan. Un arbore genealogic sasanid le-a fost mai de folos decât amintirea neamului lor șaybanid.

Dinastia a ținut din 861 până în 1538, prin mai multe ramuri — Mazyadizi, apoi Kasranizi, apoi Darbandizi — și e socotită una dintre cele mai longevive din lumea islamică. Uneori independentă, mai adesea vasală, a trecut pe rând pe sub selgiucizi, georgieni, mongoli, ilhanizi, Hoarda de Aur și timurizi. Ibrahim I, cel care a poruncit ridicarea mausoleului lui Diri Baba, a scăpat de cucerirea timurizilor plătind tribut.

Curtea era persanizată și iubea poezia. Khaqani și-a luat numele de poet de la Khaqanul cel Mare, unul dintre șahi, iar Nizami din Ganja a scris pentru șahul Akhsatan poemul Leyli și Majnun și și-a trimis fiul să învețe carte împreună cu fiul șahului.

Capitala a fost Yazidiyya, adică Șamahîul de mai târziu, mutată la Baku în secolul al XV-lea, după un cutremur devastator. Sfârșitul dinastiei s-a datorat safavizilor. În 1500 șahul Farrukh Yasar a fost înfrânt și ucis de Ismail I, care i-a păstrat pe urmași ca vasali. În 1538 Tahmasp I l-a înlăturat pe ultimul, Shahrukh, pentru necredință, și a făcut din Shirvan provincie safavidă. Tot safavizii au trecut populația, până atunci sunnită, la islamul șiit.

Din păcate pentru Shirvanshahi, au ales să-și construiască capitala taman la intersecția a trei plăci tectonice. Drept urmare orașul e zguduit des de cutremure de pământ, unele din ele devastatoare. Pe vremuri era unul dintre cele mai mari și mai prospere orașe din Caucaz. Războaiele și cutremurele i-au venit de hac. Capitala a fost mutată la Baku iar Șamahî e astăzi doar un orășel mic de provincie în care trăiesc vreo 30.000 de oameni.

Am oprit în Șamahî pentru a vizita Moscheea Juma – adică moscheea de vineri. Sunt o grămadă de moschei Juma de-a lungul și de-a latul Azerbaidjanului, vineri fiind ziua sfântă a Profetului. Dacă sorții i-ar fi surâs, ar fi trebuit să găsim aici o bătrânică născută în anul 743, cea mai veche moschee a țării. Din păcate, din acea primă clădire ridicată în acest loc n-a mai rămas nimic. Mai mult, i-au urmat alte și alte replici care au avut aceeași soartă, au fost făcute una cu pământul de cutremure și războaie. Moscheea de azi e nou-nouță, a fost construită în secolul 20 iar ultimele lucrări au fost terminate în anul 2013.

Am putut-o vizita fără probleme. A trebuit doar să ne acoperim capul ( noi femeile ) la intrarea în curte și să ne descălțăm cu toții la intrarea în moscheea propriu-zisă. Am putut pătrunde fără discriminare, de-a valma, și în spațiul rezervat doar bărbaților. Am pus indulgența asta pe seama anilor de stăpânire rusească ce-au atenuat pesemne zelul religios. Și când te gândești că azerii sunt musulmani șiiți ca și coreligionarii lor iranieni. Eu una m-am bucurat de îngăduința de care au dat dovadă. Sper să le țină năravul.

Shamakhi – Mausoleul Yeddi Gumbez

Tot în Șamahî am făcut un scurt popas la un cimitir aflat pe un deal din apropiere. Am găsit acolo morminte vechi, datând de pe la începutul secolului al 18-lea, aparținând ultimilor hani ce-au domnit în Shirvan.

Yeddi Gumbez înseamnă „Șapte cupole”. Cimitirul este necropola familiei lui Mustafa Han, ultimul han al Șamahîului. Din cele șapte mausolee au mai rămas întregi trei, celelalte și-au pierdut cupolele sau zidurile.

Cel mai vechi are inscripționat anul 1810 și adăpostește mormântul mamei hanului, Bibikhanim Beyim. Tot acolo e scris și numele meșterului, ustad Taghi. Complexul a fost ridicat în anii următori și ține de școala de arhitectură Shirvan-Absheron. Mausoleele sunt octogonale, iar octogonul trece în hexagon prin arce de trompă și abia apoi în cercul cupolei, prin rozete de colț.

Mustafa Han s-a închinat rușilor în 1805, dar a ținut mai departe legături tainice cu perșii. În 1820 trupele rusești i-au ocupat teritoriul, hanul a fugit în Persia, iar Șamahîul a fost încorporat în Imperiul Rus. Hanatul s-a stins odată cu el.

Pietrele de mormânt semănau bine cu cele văzute lângă mausoleul lui Diri Baba. Unele au avut norocul de-a fi adăpostite în mausoleele acelea sub formă de clopot și așa și-au păstrat mult mai bine desenele și culorile cu care au fost împodobite. Restul … arătau ca într-un cimitir abandonat.

A fost plăcut să rămânem nițel în vârful dealului, era pace, liniște și aer curat.

Apoi am plecat voinicește mai departe, aveam de străbătut încă vreo 200 km. Pe drum am mai avut doar două pauze tehnice. Prima am făcut-o la marginea lacului Nohur, obiectiv foarte lăudat de ghidul nostru azer dar mai puțin semnificativ din punctul nostru de vedere. Iar a doua a fost pauza de prânz pe care am luat-o la un mic restaurant aflat la margine de drum în mijlocul pădurii. În rest, timp de moțăit în autocar.