Ateshgah & Yanar Dag jurnal caucazian - capitolul 3
Azerbaidjan se laudă c-ar fi patria lui Zarathustra. Până și numele ei ar proveni – prin încâlcite filiere lingvistice ce pornesc din persana veche și limba mezilor – dintr-un vers al cântecelor din Avesta ce pomenea de un loc al „adoratorilor spiritului focului sacru„. După ce-am văzut focul viu din Yanar Dag nici nu mi-a fost greu să cred ipoteza asta.
Etimologia numelui Azerbaidjan trece, în forma cea mai larg acceptată, printr-un om. Numele provine din vechea persană Ātṛpāta, cu sensul de „ocrotit de foc” sau „păzitorul focului”, transcris în greacă drept Atropates. Așa se numea satrapul persan al Mediei, aflat în funcție încă de pe vremea lui Darius al III-lea și reconfirmat de Alexandru cel Mare în 328 î.Hr. După moartea lui Alexandru, Atropates și-a întemeiat aici un regat independent, care a primit numele Ātṛpātakāna, redat în greacă drept Atropatene. De-a lungul secolelor, denumirea a evoluat prin formele Āturpātākān (persana medie) și Ādharbādhagān, până la actualul Azerbaidjan. Focul se află, într-adevăr, în nume, dar a ajuns acolo prin numele unui om.
Textul din Avesta pe care se sprijină o a doua interpretare a numelui există. În Frawardin Yasht apare formula âterepâtahe ashaonô fravashîm ýazamaide – „ne închinăm fravashi-ului sfântului Atare-pata” –, care face referire la o persoană. Circulă însă și o etimologie populară, potrivit căreia numele ar proveni din azer („foc”) și baydjan („păzitor”), legându-l direct de adoratorii focului și ocolind figura satrapului Atropates.
Atropatene se afla în ceea ce este astăzi Azerbaidjanul iranian, la sud de râul Arax. Ținutul de la nord de Arax a fost cunoscut vreme îndelungată sub numele de Arran și Shirvan. Numele Azerbaidjan a fost întins spre nord sporadic încă din secolul al XIII-lea, când geograful Yaqut al-Hamawi îl duce până la Kura, apoi în epoca safavidă și, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în surse rusești, armenești și persane. Adoptarea lui oficială pentru teritoriul de la nord de Arax s-a produs însă abia în mai 1918, când guvernul Musavat a proclamat Republica Democratică Azerbaidjan. Iranul a protestat atunci împotriva noii denumiri, iar disputa se poartă și astăzi.
În privința lui Zarathustra, lucrurile sunt și mai puțin clare. Unele surse arabe medievale îl plasează în Azerbaidjan, iar Shahrastani, istoric al religiilor din secolul al XII-lea, scria că tatăl său provenea din Atropatene, iar mama din Rey. Majoritatea specialiștilor moderni resping însă această ipoteză. Limba Avestei aparține ramurii est-iraniene, iar toate toponimele importante din text indică estul Iranului. Din acest motiv, locul de origine al lui Zarathustra este căutat astăzi în regiuni precum Bactria, Horezm sau Sistan. Un iranist a mers chiar mai departe, sugerând că tradiția care îl lega de Media și Atropatene ar fi fost promovată de magi pentru a-și întări propria legitimitate. Ipoteza aceasta a fost la rândul ei respinsă, de alți iraniști.
Orașul Baku e amplasat în peninsula Absheron ce intră ca un corn în Marea Caspică iar în prima zi a excursiei prin Caucaz ne-am tot învârtit pe-acolo. Peninsula asta mustește de petrol și gaze naturale de când lumea. O mică scânteie doar și pământul ar putea lua foc. Oamenii ce trăiau aici pe vremea lui Zarathustra ar fi putut crede cu ușurință c-au ajuns pe un tărâm magic, regatul unui zeu atotputernic ce putea mânui focul după bunul plac.
Ni s-a promis și nouă spectacolul unor focuri vii, în două locuri în care am făcut un scurt popas.
Ateshgah – Templul focului
Prima oprire am făcut-o la un templu numit Ateshgah închinat focului sacru, ce se află în Surakhani, un sat pe vremuri, astăzi o suburbie a orașului Baku.
Există câteva controverse legate de templul acesta. Unii specialiști cred că înaintea construcției actuale exista aici un templu zoroastrian vechi de când lumea. Cert e că ceea ce vedem noi astăzi a fost construit târziu, în secolul al 17-lea, de negustori hindu și sikh ce-și urmau străvechile rute comerciale ce plecau din nordul Indiei spre stepele Asiei Centrale. Ceea ce i-a atras aici pe toți adoratorii focului – fie ei zoroastrieni, hindu sau sikh – au fost cele șapte focuri vii ce țâșneau din pământ. Peninsula Absheron trebuie să fi părut atunci un capăt de lume magic, unde pământul însuși respira foc.
Ateshgah înseamnă „locul focului”, din persană — atesh, foc, și gah, loc. Satul Surakhani își trage numele din tat, o limbă persană vorbită în jurul Caspicei, și înseamnă aproximativ „gaură cu izvor”.
Construcția de azi e din secolele XVII–XVIII. Datele săpate în inscripții merg din 1668 până în 1816. Sunt șaptesprezece inscripții — paisprezece hinduse, în sanscrită, două sikh, în punjabi, și una persană. Templul e închinat lui Jwala Ji, zeitatea hindusă a flăcării, și seamănă cu sanctuarul ei din Kangra, în Himachal Pradesh. În 1925 preotul parsi Jivanji Jamshedji Modi a vizitat locul și a conchis că e un templu hindus și nu un atash kadeh zoroastrian.
Că a existat ceva înainte rămâne o ipoteză cu argumente pro și contra. Geograful Istakhri pomenea în secolul al X-lea adoratori ai focului lângă Baku, surse armenești vorbesc despre șapte guri de foc sacre, iar la restaurarea din 1969 s-au găsit sub templul actual resturile unei construcții mai vechi.
Complexul a devenit muzeu în 1975.
Construcția pe care am vizitat-o noi nu mai e templu de multă vreme, doar un muzeu. Templul a fost abandonat în secolul al 19-lea când indienii s-au întors acasă. Tot atunci au secat și pungile de gaz ce mențineau focurile în viață, din pricina sondelor moderne ce-au început să exploateze masiv petrolul și gazele peninsulei Absheron. Focurile de azi nu sunt vii deloc ci sunt alimentate prin conducte speciale ce vin din Baku. La sfârșitul programului, după ce pleacă turiștii, se închide și robinetul conductelor iar focurile iau o pauză. Pfff, tot farmecul s-a evaporat.
Cu puțin efort însă ți-ai putea închipui caravane zgribulite adăstând în curtea de caravanserai a templului, asceți în haine albe ce căutau să descopere adevărul în flăcările focului viu, pelerini în straie albe stând roata în jurul vetrelor aducând mulțumiri sau cerând favoruri zeilor.
Am poposit și noi cam o jumătate de ceas în curtea templului. Am găsit aici doar trei focuri aprinse și ne-am adunat cu plăcere în jurul lor pentru că era frig. Împrăștiat în cămăruțele-chilii construite în zidurile incintei am găsit și un mic muzeu.
Și cam atât.
Yanar Dag – Muntele de foc
A doua oprire am făcut-o la un foc viu cât se poate de adevărat. Yanar Dag – în traducere, muntele de foc – e de fapt un delușor a cărui bază arde non-stop. Se spune c-a luat foc în anul 1950 când un cioban neglijent și-a aruncat mucul de țigară în preajmă. De-atunci arde în continuu și se va stinge doar când va seca punga de gaz care îl alimentează. E o atracție turistică importantă 😉 nu eram defel singurii gură cască înghesuiți în jurul lui.
Aproape c-am devenit și eu un adorator al focului când l-am zărit. M-am repezit cât mai aproape posibil dornică să-i simt căldura, eram zgribulită rău. Și mi-am amintit amuzată de expediția mea de descoperire a focului viu de la Andreiașu – Vrancea. Cât am bâjbâit până să-l găsesc și ce dezamăgită am fost când am văzut flăcăruia aceea plăpândă ce ieșea din pământ! Pe-acela l-aș fi cocoloșit ca pe-o lumânare. Aici în Yanar Dag mai c-aș fi chemat pompierii.
Asta a fost tot. Mica noastră expediție de descoperire a focurilor sacre ale lui Zarathustra s-a încheiat repede.
Ne-am întors în Baku pentru a continua explorările citadine.
PS. Cam așa arată templele moderne ale peninsulei Absheron. Tot mai frumos e Ateshgah decât sondele astea.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei care ia ulițele la pas prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
Poate ți-ar plăcea și următoarele ...
Petroglifele din Qobustan jurnal caucazian - capitolul 2
Șeki jurnal caucazian - capitolul 5
