Șeki - 🇦🇿 Azerbaidjan

Înainte de-a porni la drum prin Caucaz cunoștințele mele legate de zona pe care urma s-o vizitez erau foarte subțiri. Armenia și Georgia mai treacă-meargă, cu puțin efort aș fi putut scoate vreo două-trei informații din sacul cu cultură generală. Azerbaidjan însă … era o pagină albă, imaculată. Abia dacă știam care-i capitala țării, de Shirvan, Șeki sau Kiș n-auzisem nimic, niciodată. Dar n-a fost nici un bai, nimeni nu se naște învățat, pe o pagină albă se mâzgâlește mai cu spor. Surprizele s-au ținut lanț.

De exemplu, o noutate absolută pentru mine a fost faptul că în Caucaz exista pe vremea dacilor și romanilor o țărișoară ce se numea Albania (nume dat de romani), ce acoperea la acea vreme cu o oarecare aproximație teritoriul actual al Azerbaidjanului. Locuitorii țărișoarei ăsteia, numiți și albani, n-aveau nici o legătură cu albanezii din Balcani, erau caucazieni get-beget, frați buni cu georgienii și cu armenii, două popoare care se laudă c-au coborât în locurile astea direct din barca lui Noe.

Albania caucaziană a fost un stat din estul Caucazului, întins cu aproximație peste teritoriul Azerbaidjanului de azi. Populația de la început era paleo-caucaziană și vorbea limbi caucaziene, înrudite cu cele din Daghestan. În 252 sasanizii l-au făcut vasal, iar în secolul al IV-lea regele Urnayr a adoptat creștinismul ca religie de stat.

A supraviețuit ca entitate până în secolul al IX-lea, supus însă cu totul Iranului sasanid. Regele albanilor păstra doar aparența autorității, fiindcă puterea civilă, religioasă și militară stătea în mâna marzbanului trimis de perși. În secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă a Persiei, ținutul a trecut sub stăpânire musulmană, iar Biserica albană a adoptat monofizismul în secolul al VIII-lea.

În zonă se mai vorbesc și azi limbi caucaziene daghestaneze — udi, lezghină, avară.

Regatul albanilor era mai degrabă o confederație de triburi și, la fel ca celelalte popoare din jur, au adoptat creștinismul foarte devreme. Soarta lor însă a fost nițel mai tristă decât ai verilor mai sus amintiți, n-au reușit să rămână neschimbați până în zilele noastre. Statul lor a pierit, mulți dintre ei au trecut la islam iar numele lor mai e pomenit doar prin cărțile de istorie. În schimb participă cu un procent serios la ADN-ul azerilor. Iar în zona în care ne aflam noi acum se părea că procentul e mai ridicat decât în restul țării.

Kiș

În Kiș ne-am dus taman pentru a vedea urme de-ale albanilor de altădată.

A fost o adevărată expediție 😉 . Sătucul e la o azvârlitură de băț de Șeki și stă lipit de-un perete al muntelui. Are casele din piatră, adunate toate unele în altele iar străduțele-i sunt primejdios de înguste și abrupte. Autocarul nostru n-avea nici o șansă să se strecoare prin el. Drept urmare, am fost îmbarcați cu toții în niște Lade de pe vremuri și, după vreo cinci minute de condus în dulcele stil smucit și deosebit de entuziast al șoferilor din Caucaz, am fost debarcați în fața principalului punct de interes turistic al satului, Biserica Sfântului Elishe al albanilor. Șoferul Ladei noastre era de fapt o șoferiță, prima femeie ce luase carnet de conducere în sat și șefa complexului muzeal pe care urma să-l vizităm. Era strașnică, îi teleghida pe ceilalți din vârful degetelor. Fracțiunea cu simpatii feministe a grupului nostru a îndrăgit-o imediat.

După ce-am trecut prin poarta ce se deschidea în gardul înalt de piatră ce nu permitea drumețului s-arunce nici o privire în gospodărie ( cam toate casele din Kiș erau la fel ) am dat peste o mică bisericuță, tot de piatră, ce stătea în mijlocul unei curți îngrijite și plină cu flori. Se vedea de la o poștă că-i o mână de femeie aici 🙂 .

Biserica nu mai e activă de foarte mult timp și a fost transformată în muzeu. În vitrine am găsit expuse numeroase obiecte descoperite în timpul săpăturilor arheologice. După unele păreri bisericuța asta ar fi fost ctitorită de însuși Sfântul Elishe ( de unde și numele ), primul patriarh al albanilor caucazieni, personaj ce-a trăit în primul secol al erei noastre. Cercetătorii au stabilit însă că biserica actuală datează de prin secolul al 12-lea. În schimb, au fost descoperite în zona altarului obiecte de cult vechi ce datează din perioada precreștină, de pe la anul 3000 î.e.n. Am zărit chiar și niște oseminte îngropate adânc în pământ.

N-ai fi dat prea mulți bani uitându-te la bisericuța asta dar uite ce istorie bogată poartă în spate.

Tradiția medievală spune că Elishe, ucenic al apostolului Tadeu, a ajuns într-un loc numit Gis, a întemeiat acolo o biserică în secolul I și a fost ucis în apropiere. Cercetătorii socotesc puțin probabil ca el să fi ridicat o biserică în înțelesul de azi al cuvântului. Dacă a existat, cel mai probabil a ridicat doar altarul sau a folosit un lăcaș păgân deja existent.

Clădirea de azi datează din secolul al XII-lea. Săpăturile din anii 2000–2003, finanțate de Ministerul de Externe norvegian și duse de arheologi azeri și norvegieni, au arătat prin datare cu radiocarbon că lăcașul de cult de sub altar e vechi de vreo cinci mii de ani, de pe la 3000 î.Hr. Sub podeaua din capătul de apus s-a găsit o criptă. Într-un mormânt din curte zace un bărbat de aproape doi metri, lăsat la vedere sub o cupolă de plastic transparent.

Cui i-a aparținut biserica rămâne un subiect disputat. Cercetătorul norvegian al săpăturii a susținut că arhitectura absidei trimite la o cristologie diofizită, iar cum singura biserică diofizită din Caucazul medieval târziu era cea georgiană, a propus că lăcașul a fost ridicat ca biserică georgiană și preluat mai târziu de monofiziți. Partea azeră o consideră albană caucaziană. Partea armeană susține o continuitate armeană apostolică.

Am mai apucat să mă învârt un minut pe ulițele satului după care am fost îmbarcați rapid în Lada și teleportați cu vreo 500-600 de ani în viitor, în secolul al 18-lea, la palatul de vară a lui Muhammed Hasan Khan din Șeki.

Palatul hanilor din Șeki

Când am auzit că vom vizita un alt palat de-al șahilor sau hanilor azeri entuziasmul meu n-a crescut nici măcar c-un milimetru. Mi-am închipuit că vom găsi aici ceva asemănător cu ceea ce văzusem deja în Baku, iar palatul Shirvanshahilor nu mă impresionase cine știe ce. Ei bine, n-a fost deloc așa.

Reședința de vară a hanilor din Șeki provine dintr-o altă poveste. Această clădire e o delicată poezie persană, o grădină din lemn și sticlă ridicată în mijlocul unei alte grădini, adevărate de data asta. Nu e mare deloc. Am vizitat șase încăperi nu foarte mari nici ele, trei la parter, trei la etaj. Un perete al încăperilor era făcut dintr-un fel de vitralii pe nume shebeke – un mozaic de sticlă colorată, așezat într-un soi de grătar din lemn asamblat fără cuie sau clei – pe care azerii se pricep de minune să-l meșterească. Ceilalți trei pereți, plus tavanul, erau pictați de sus până jos cu fresce reprezentând în principal flori.

Din păcate n-am avut voie să fac fotografii înăuntru, așa c-am descărcat câteva de pe internet, pentru aducere aminte.

Cum o fi fost să fii cadână în acest serai? Să lenevești pe perne moi, să molfăi câtu-i ziulica de lungă dulciuri, să stai cu ochii ațintiți pe grădina de pe pereți sau în grădina ce se întindea în fața ferestrelor și, de plictiseală, să țeși intrigi de palat. O fi fost mai interesant decât o viață de corporatist ?

La ieșirea din palatul hanilor din Șeki am mai descoperit o veche biserică albană rebotezată „templu” și transformată în muzeu. Dar n-am mai intrat.

Caravanserai

Am mers țintit la Caravanserai cu scopul de-a cheltui ultimii manați din buzunare. A doua zi intram în Georgia și-aveam nevoie de alt fel de bani.

Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să batem în poarta masivă de lemn, folosind cele două ciocănele fixate în ea, unul pentru bărbați, altul pentru femei. Gazdele trebuiau să știe cu cine aveau de-a face înainte de-a deschide ușa. Sunau diferit. Pentru exemplificare, am tot folosit ciocănelele astea până s-au enervat paznicii și au venit să ne admonesteze. Caravanseraiul e astăzi hotel, pesemne deranjam oaspeții.

Partea care ne interesa pe noi era însă afară. În zidul caravanseraiului erau amenajate o grămadă de magazinașe ce-și deschideau ușile spre stradă. Mai toate vindeau obiecte artizanale: ceramică, mătasuri, dulciuri. Ghidul nostru azer ne spusese că în Șeki se făcea o specialitate aparte de halva, așa că m-am dus glonț la o prăvălie pe-a cărei firmă scria Şəki halvası. Surpriză, halvaua era de fapt baclava. Am luat și eu o cutiuță, înfofolită bine ca să nu curgă. N-am îndrăznit s-o deschid până am ajuns acasă. De bună e bună dar foarte, foarte dulce. Se spune că e pregătită după rețete speciale, inventate taman în bucătariile șahilor persani.

La pas prin Shaki

Cam asta a fost vizita noastră la obiectivele turistice din Șeki. Spre seară am fost debarcați la un hotelaș ascuns pe străduțele înguste și întortocheate ce se încolăceau în jurul centrului urbei. N-am avut stare și-am pornit într-o scurtă explorare prin împrejurimi dar, pentru că m-am plictisit repede, m-am întors la hotel.

Mă aștepta acolo o cămăruță caldă, un pat pufos ( de mult nu m-am culcușit într-un așa bârlog moale ) și, ultima surpriză a zilei, o saună gratuită și fierbinte care mi-a scos tot frigul din oase.

Cu un așa tratament demn de o prințesă persană am căzut bolovan cu capul pe pernă și-am dormit neîntoarsă până a doua zi dimineața.

Pe srăduțele din preajma hotelului. Casele azere sunt cam neprimitoare pe dinafară. Gurile rele spun că pe dinăuntru e altceva.

Asta a fost partea azeră a circuitului nostru prin Caucaz. La început am văzut-o doar ca pe o republică ex-sovietică turcică și petrolieră. Dar pe drum au început să apară alte și alte lumi mai vechi: focurile zoroastrienilor, șahii persanizați din Shirvan, urmele albanilor caucazieni, caravanseraiurile și poezia persană. Lumea modernă de pe țărmul Caspicii a început să se subțieze încetul cu încetul în stepele plăcute turcilor iar apoi în pădurile de la poalele Caucazului Mare. Iar azerii turcici au început să semene tot mai mult cu neamurile caucaziene ce au coborât, după umila lor certitudine, direct din barca lui Noe după Potop.

Trebuie să fie ceva în munții aceștia de nasc oameni atât de colțuroși, încăpățânați și greu de amestecat unii cu alții. Imperiile au trecut peste ei ca furtunile dar caucazienii au rămas pe loc, fiecare agățat de limba, credința și poveștile lui.