Oglinzi sparte

Undeva între Veneția și Isfahan, pe un drum de caravană cu gropi și cămile morocănoase, s-au spart niște oglinzi. Accident banal, marfă pierdută, negustor necăjit. Sfârșitul poveștii. Sau ar fi trebuit să fie.

N-a fost.

La curtea safavidă a lui Shah Abbas I (1571–1629), oglinzile venețiene erau obiect de fascinație și de prestigiu diplomatic. Producția de oglinzi din amalgam de staniu era un secret bine păzit al Veneției, iar a deține una era un semn al cosmopolitismului și al gustului rafinat. Shah Abbas era atât de interesat de produsele europene încât Senatul venețian autoriza sume substanțiale pentru cadourile diplomatice trimise la curtea sa, sticlărie de lux, argintărie, arme.

Dar Veneția e departe de Isfahan. Și nu toate oglinzile ajungeau întregi.

Unele ajungeau la curte cioburi, odată cu bucățile întregi, sau poate în locul lor. Și cineva, un meșter pragmatic, un vizir econom, cine știe, a decis că se pot folosi și astea. Nu arunci ce strălucește. Din principiu.

Rezultatul a fost āina-kāri, tehnica decorativă iraniană în care suprafețele, bolți, cupole, pereți de moschee și de palat sunt acoperite cu mii de cioburi de oglindă. Această artă poate fi rezultatul reutilizării creative a fragmentelor de oglinzi importate și sparte. Nu ca mozaic ordonat, ci ca explozie înghețată. Lumina intră, se fragmentează, se înmulțește, umple spațiul cu reflexii care nu se repetă niciodată la fel. Ți se cam strepezesc dinții când te uiți la ele, dar asta e chestie de gust.

Până aici este vorba despre o simplă reciclare creativă. Dar iranienii nu s-au oprit la estetic.

A venit misticul și a privit peretele sclipitor. Și a recunoscut acolo ceva ce știa deja din altă sursă.

Pentru tradiția Sufi, oglinda era de mult o metaforă centrală, dar una cu o problemă. Al-Ghazali (1058–1111) scria că scopul disciplinei morale este să purifice inima de rugina pasiunilor, până când, ca o oglindă curată, reflectă lumina lui Dumnezeu. Oglinda perfectă, inima purificată, acesta era idealul. Trăsăturile de caracter rele, dobândite printr-o creștere greșită, sunt ca un fum care acoperă oglinda inimii, spunea același Al-Ghazali. Rugina, fumul, praful, toate sunt metafore ale opacității spirituale.

Rumi (1207–1273) merge mai departe și complică imaginea. În Masnavi, oglinda apare în două ipostaze. Prima este banala oglindă obișnuită, cea de toate zilele, care poate arăta doar coaja, nu miezul. Există și o a doua oglindă, de altă natură, eternă, care dezvăluie sufletul. În discursurile sale, Rumi formulează direct: Dumnezeu a creat o oglindă, fața ei strălucitoare e inima, spatele ei întunecat e lumea.

Dar inima perfectă, oglinda fără fisură, de unde s-o iei? Asta e tocmai problema. O suprafață perfectă și opacă reflectă uniform, dar nu lasă lumina să intre. Fragmentarea, spargerea, imperfecțiunea, acestea sunt condițiile revelației, nu obstacolele ei. Ciobul reflectă din unghi unic, irepetabil. O mie de cioburi, o mie de unghere ale divinului, simultan.

Din această perspectivă, āina-kāri nu mai era deloc o tehnică de artă decorativă. Era o teologie aplicată pe perete.

Veneția n-a aflat niciodată. A vândut oglinzi, sau a pierdut oglinzi pe drum și undeva în Persia accidentul ei s-a transformat în teologie.

A dat de un transport prost și a crăpat o estetică mistică.