Dolomiți – Tre Cime di Lavaredo
Jurnal de Dolomiți - primul traseu

Prima drumeție prin Dolomiți am făcut-o abia a doua zi de la sosire. Ploaia torențială din ajun dispăruse cu desăvârșire și soarele a strălucit sus pe cer de dimineața până seara. Deși am plecat pe la 8 dimineața de la pensiune am ajuns în parcarea de la Misurina – Genzianella abia peste un ceas și ceva și am constatat că trebuia să abandonăm mașinile acolo. Drumul spre Rifugio Auronzo era barat, semn că alții fuseseră mult mai harnici decât noi și umpluseră deja parcarea de la refugiu. Așa că ne-am așezat frumușel la o impresionantă coadă, unde am mai așteptat un ceas înainte de-a lua autobuzul ce-avea să ne urce până la destinație.

Restul zilei l-am petrecut după cum urmează : Rifugio Auronzo (2333m) -> Rifugio Lavaredo (2344 m) -> Forcella Lavaredo (2454 m) -> Rifugio A.Locatelli – Dreizinnenhütte (2450 m) -> Rifugio Pian di Cengia (2528 m) -> Forcella Pian di Cengia (2522 m) -> o vale plină de marmote + un lac -> Rifugio Lavaredo -> Rifugio Auronzo -> Lago Antorno (1866 m) -> Parcare (am coborât pe jos până în parcare, programul autobuzelor se terminase demult).

Vedeta zilei a fost Tre Cime di Lavaredo. După cum le spune și numele, sunt trei pinteni imenși răsăriți pe un platou aproape liniștit. Stau ușor despărțiți de restul vârfurilor, ca trei babe care au ceva de bârfit și nu vor să fie deranjate. Dimineața sunt aspre și tăioase, la prânz aproape albe în lumina crudă, iar spre seară se înmoaie și capătă umbre adânci. Pe măsură ce se schimbă lumina, parcă își schimbă și tonul conversației. Nu se mișcă deloc și totuși nu sunt niciodată la fel.

Pe traseul clasic era puhoi de lume. La cabane îți trebuiau coate ascuțite, nu puteai arunca un ac. Lumea se fotografia disciplinat cu cele trei turnuri în fundal, iar poteca semăna cu un bulevard montan. Am scăpat de atmosfera asta doar pentru că Iuliei îi plac marmotele. Știa un alt drum care pleca de la Rifugio Pian di Cengia și ne întorcea spre Rifugio Lavaredo pe o vale în care nu era picior de montaniard. Doar noi și marmotele, ieșite la soare, curioase și ușor indignate de acești oaspeți nedoriți.

La Pian di Cengia am făcut o pauză de regenerare a puterilor și am mâncat un apfelstrudel asezonat cu o cremă de vanilie. A fost momentul în care mi-am amintit că sunt într-o zonă care nu e nici doar Italia, nici doar Austria. Corceala se vede și în desert.

Am mers 25 de kilometri în ziua aceea. La deal a fost greu. La vale, mai puțin. Asta nu se schimbă, indiferent de entuziasmele mele de drumeț montan ocazional.

Această primă zi pe un traseu prin Dolomiți mi-a șters un punct de pe lista dorințelor. Ajunseseră acolo cu mulți ani în urmă, pe când străbăteam Grossglockner Hochalpenstraße și i-am zărit conturați altfel la orizont. Atunci s-a aprins dorința, și ani buni am purtat dorul Dolomiților. Și iată că realitatea a fost pe măsura promisiunii. Nu are cum să nu-ți placă munții aceștia.