Am să încep prin a mărturisi că titlul acestei povestioare nu e al meu ci e împrumutat de la o carte pe care am citit-o nu de mult și care mi-a plăcut ( ca de altfel mai toate cărțile domnului Lucian Boia pe care le-am citit ).
Balcic : micul paradis al României Mari de Lucian Boia
A primit din partea mea ⭐⭐⭐⭐★
pentru că e o foarte documentată, lămuritoare și în același timp simpatică retrospectivă a celor 25 de ani cât Balcicul a fost românesc.
Am aflat din ea cum de-a pus mâna România pe Cadrilater imediat după cel de-al doilea război balcanic, pe vremea când nutrea ambiția de-a deveni o putere regională și cum a încercat să-l transforme în pământ românesc. Și-am mai aflat ( ceva mult mai interesant ) cum s-au îndrăgostit rând pe rând românii de această bucățică a litoralului Mării Negre, atât de deosebit de cel al Dobrogei noastre. Pictorii, scriitorii au început să-l asalteze vară de vară, să-i surprindă în operele lor pitorescul „oriental”, să se bucure de mare și soare. Dealtfel, unul dintre pictori, Alexandru Satmary, a fost cel care a tot insistat pe lângă regina Maria, lăudându-i neîndrerupt Balcicul, de-a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de acest loc. După ce-a fost construit Cuibul Liniștit al reginei, viața orășelului s-a animat ca prin minune. Membri ai protipendadei bucureștene au început să-și construiască vile aici. Exista ambiția ca Balcicul să devină cel de-al doilea port ca importanță al țării, după Constanța. A fost înființată o Universitate „Coasta de Argint”.
De toate s-au ales praful în 1940, când România a fost ciopârțită iar Balcicul pierdut.
Iată și câteva spicuiri din carte.
Domeniul de la Balcic e pentru ea ( regina Maria ) Paradisul. Un tărâm al libertății, ieșirea dintr-o lume constrângătoare. Într-un fel, o reîntoarcere la lipsa de griji a copilăriei. Balcicul „mediteraneean” se înfățișează în imaginarul ei ca o reactualizare a Maltei, unde mica prințesă petrecuse cea mai fericită perioadă din viață ( pe vremea când tatăl său, Alfred, duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, comanda flota britanică din Mediterana). Paradisul regăsit, așadar. Fool’s Paradise, expresia englezească revine frecvent în jurnalul reginei. Aici uită, sau măcar încearcă să uite, de obligații și necazuri.
Lucian Boia – Balcic – micul paradis al României Mari
și altele, cu părerile de-atunci ale oaspeților veniți la Balcic.
A fost de la început îndrăgit de artiști. La început pictorii l-au înfățișat în tot felul de ipostaze. Toată pictura românească la un moment dat avea un singur subiect: Balcic.
Pe urmă au venit actorii. În fiecare vară se stabilea acolo o colonie de actori, sporită an de an.
Și pe urmă au venit scriitorii în frunte cu Regina Maria, care și-a clădit o frumoasă vilă în stilul locului.
E acolo o universitate liberă, despre care se vorbește foarte mult, sunt vreo trei gazete, și pe toate căile Em. Bucuța laudă frumusețea acestei coaste de mare.
Dar toată lumea e de acord asupra înspăimântătoarei lipse de confort a acestui orășel. Poate că prea mult confort ar dăuna orientalismului lui atât de prețuit de artiști ( să nu vă mirați, așa e arta ), oricum însă, o cameră curată în care să te odihnești și un restaurant care să-ți dea și furculiță, și șervet la masă s-ar putea împăca poate cu frumusețea mării și fesurile localnice.
Camil Petrescu într-un articol publicat în 23 aprilie 1928
și păreri mai bune
A fi neglijent, a fi desculț, a fi mai mult despuiat decât îmbrăcat, este la Balcic nu atât un semn de nepăsare, cât o tacită lege socială. Dacă în altă parte există un snobism al confortului, aici există un nu mai puțin puternic snobism al lipsei de confort. Face parte din farmecul Balcicului a locui într-o casă fără lumină electrică, a nu avea apă curgătoare, a fi prost servit la masă, a primi scrisorile cu mare întârziere, a nu citi ziare. Balcicul adevărat este cel murdar. Mizeria face parte din splendoarea lui .
Mihail Sebastian – Notă despre BalcicÎn sfârșit, am parvenit să văd și eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noștri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum și ceea ce este el în realitate e o enormă diferență. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ și mai ales nu e deloc brutal. E fantastic … Deocamdată, ceea ce mă plictisește aici este afluența de sezoniști care aduc o notă de nesimțire și frivolitate în decorul acesta de basm, aproape religios. După plecarea lor, de-abia, voi pătrunde în tainele lui, pe care numai le bănuiesc, ale bijuteriei aceșteia vrăjitorești.
Nicolae Tonitza într-o scrisoare către doctorul Iosif N. Dona
Cartea aceasta mi-a redeșteptat pofta de-a vizita Balcicul. Mai fusesem aici în două rânduri, dar am stat puțin, scurt popas într-o excursie cu planuri mai ambițioase. De data asta însă aveam de gând să rămân un weekend întreg.
Zis și făcut. Cu câteva săptămâni în urmă am pornit, mama și cu mine, spre Balcic, cu cartea domnului Boia la subsuoară. Intenția noastră era să încercăm să descoperim urme românești în oraș: castelul reginei Maria, bineînțeles, dar și fostele vile ale protipendadei, atât de mult pomenite în carte. Cuibul Liniștit l-am găsit bine-mersi, pleznind de sănătate. Cu vilele însă am dat chix. Singura pe care am identificat-o cu certitudine a fost vechea primărie pe care „mica Gibory” – alias arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, sora Cellei și fiica lui Barbu Delavrancea – a construit-o pentru primarul George Fotino. În rest … nimic. Vom fi trecut în plimbarea noastră și pe lângă alte supraviețuitoare ? Cine știe, poate.
În rest, mica noastră escapadă a fost minunată, chiar dacă nu am găsit acolo atmosfera boemă din perioada interbelică. Am constatat însă că s-au îmbunătățit considerabil serviciile oferite oaspeților: mâncarea e bună, hotelurile sunt curate, șoselele nu au multe gropi. Și am mai constatat că iubirea românilor pentru Balcic nu a pierit defel, chiar dacă a a trecut un război peste noi și o prea lungă perioadă de izolare, în care acest colț de lume nici măcar nu era pomenit. La ora vizitei noastre Balcicul era plin de români. Se pare că e mai tot timpul așa pe perioada verii. Dovada e că bulgarii au învățat românește, lucru mare având în vedere „prietenia” care ne unește.
Ce-am văzut, pe unde am umblat … în povestea fotografică ce urmează.
Partea leului a revenit însă tot castelului. Ne-am învârtit câteva ceasuri bune prin grădini, nu ne mai lăsam duse de-acolo. Am tras cu ochiul la câteva nunți, admirând miresele și toaletele. Am privit amuzate o vânătoare de comori în care se întreceau două echipe: șepcile verzi contra șepcilor galbene. Or fi fost într-un team-building corporatist, cine știe, prea erau caraghioși.
Grădinile palatului erau impecabile, parcă mai îngrijite și mai frumoase decât le găsiserăm data trecută. În vila prințului Nicolae se degustau vinuri și dulciuri, la parterul vilei Mariei era o expoziție de pictură. Lume era multă, dar simpatică. Românii dețineau, clar, majoritatea. Mai să te simți ca acasă.
Fii primul care comentează