Plovdiv

Anul acesta Sânzienele ne-au prins în Bulgaria. Ne-am aventurat până departe în sud, în munții Rodopi, în locuri nevăzute până acum ( drept urmare ne-am și rătăcit puțin ), pentru a vizita prima capitală culturală europeană și bulgărească a tuturor timpurilor, orașul Plovdiv.

Pentru că în ultimul timp am devenit un șofer de duminică am dedicat acestei expediții trei zile mari și late. Conform planurile stabilite de-acasă aveam de parcurs vreo 800 km dus-întors și de vizitat un oraș, o cetate și o mănăstire. Până la Kazanlâk totul a funcționat perfect, străbăteam drumuri cunoscute. De-acolo însă, în loc s-o iau după indicatorul spre Burgas am luat-o după cel de Sofia. N-a fost tocmai bine așa că la prima intersecție arătată de Google Maps am cotit-o brusc spre sud. Am nimerit pe-un drumeag îngust dar bunicel ce șerpuia print-o pădure frumos mirositoare și care s-a dovedit a fi cât se poate de pitoresc. Singurul inconvenient a fost că ne-a întârziat nițel și ne-a făcut să intrăm în oraș pe ușa din dos. Când a văzut blocurile acelea sinistre și mizeria dintre ele, tot entuziasmul mamei s-a spulberat. Nu mai avea mult până să-mi zică să fac stânga împrejur, să las baltă capitala culturală și europeană și să o duc acasă. Totuși, i-a acordat orașului o a doua șansă. Peste două zile impresiile-i erau cu totul altele.

A mai durat puțin timp și până să găsim hotelul în care ne arvunisem cazarea. De era după preferințele mele aș fi ales unul amplasat chiar în centrul orașului dar de data asta a trebuit să țin cont și de părerea Grăsunelului. În buricul târgului hotelurile nu prea ofereau parcare, așa că ne-am mulțumit cu unul aflat la vreo zece minute de mers pe jos. De la hotel până la fântânile muzicale din parcul țarului Simeon erau cam cinci minute de plimbare, apoi până la poștă alte cinci minute. Iar de-acolo începea distracția. O stradă pietonală ne-a purtat prin 2.000 de ani de istorie și prin câteva civilizații. Iar după ce-am luat-o la dreapta și-am urcat dealul am găsit un vechi și pitoresc oraș bulgăresc stând ca o cloșcă pe-un cuib făcut din ruine traco-romano-bizantin-otomane.

Puțină istorie

Plovdiv se laudă c-ar fi unul dintre cele mai vechi orașe din Europa. De sub ruinele cetății tracice ce stă cocoțată în vârful dealului numit astăzi Nebet Tepe au fost scose la iveală cioburile unor vase de lut meșterite acum 6.000 de ani.

Botezul i l-a făcut regele Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru. După ce-a cucerit orașul l-a numit Filipopolis, după propria persoană. Dacă e să-i credem pe istorici, numele acesta a urmărit orașul, în diferite forme, de-a lungul întregii lui existențe. După ce și-au recucerit cetatea, tracii au tradus Filipopolis în Pulpudeva. Iar mai apoi bulgarii au tradus Pulpudeva în Plovdiv. Turcii l-au numit Filibe.  Doar romanii au schimbat cutuma numindu-l Trimontium, orașul celor trei coline.

Vorba ce zice „vin și hunii, vin și goții vin potop-potop cu toții” i se potrivește și orașului Plovdiv. De-a lungul timpului au avut loc în câmpiile din jur nenumărate bătălii de la Filipopolis. Pe lângă hunii și goții ce se băteau cu împărații romani și bizantini au mai apărut în scenă cavalerii cruciați, țarii bulgaro-valahi, sultanii otomani și, la sfârșit de tot, țarii ruși.  În răstimpul dintre bătălii orașul a fost dintotdeauna un important nod comercial. Poate de aceea, pe timpul turcilor, s-au aciuat aici reprezentanți ai celor trei cele mai strașnice neamuri de neguțători ce există pe lume: greci, armeni și evrei sefarzi.

Istoria asta zbuciumată a explicat în mintea mea și realitățile pe care le-am găsit la fața locului. Plovdivul prin care ne-am plimbat noi părea de două feluri: una bucată clădită pentru vremuri grele și una bucată construită pentru vremuri bune.

Orașul vremurilor grele

Orașul vremurilor grele stă îngrămădit tot în vârful celor trei coline ce se ițesc din câmpie, ce poartă azi nume turcești: Dzhambaz Tepe, Nebet Tepe și Taksim Tepe.

Are case vechi din lemn, adunate toate unele în altele, din acelea făcute după moda otomană ce se măresc cu câțiva centimetri pe măsură ce se înalță. Unele dintre ele sunt transformate azi în muzee ce arată lumii cum trăiau neguțătorii bogați din Plovdiv în secolul al 19-lea.

Printre casele acestea pictate și frumos colorate șerpuiesc ulițe sinuoase, pietruite cu ditamai bolovanii neuniformi și lustruiți bine de milioanele de ciubote, opinci sau pantofi ce i-au călcat în picioare. Îți rupi gâtul dacă nu te uiți pe unde calci. Din pricina lor mama a intrat în grevă generală și a refuzat categoric să mai urce dealul a doua oară.

Din loc în loc peisajul citatin e întrerupt ba de un teatru roman, ba de o fostă mănăstire a dervișilor rotitori, ba de bisericuțe ortodoxe ori de ziduri de cetate invadate de clădiri. Aici dai peste o clădire în care a poposit Lamartine când a vizitat Balcanii, peste vreo două case zărești reședința unui armean bogat sau prima școală bulgărească. În vârful lui Nebet Tepe stau moț ruinele unei cetăți tracice. O amestecătură aiuritoare și din această pricină foarte pitorească.

Orașul vremurilor bune

Orașul vremurilor bune se lăfăie în voie la poalele celuilalt. Aici se pot vedea parcă și mai bine straturile civilizațiilor ce s-au perindat prin oraș.

La vreo trei metri sub pământ se află Trimontium-ul roman. Bucățele din el se pot zări îndeosebi în preajma Poștei actuale. În șantierul deschis în piața mare ce-l înconjoară se lucrează de zor pentru a pune într-o lumină favorabilă rămășițele Forum-ului. Puțin mai sus, pe strada pietonală a Cneazului Alexandru I se pot zări și ruinele unui capăt de hipodrom. Etapa musulmană e foarte bine reprezentată de moscheea Dzhumaya, frumoasă și pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru. Doritorii pot servi cafele și dulciuri turcești în prăviliile lipite de ea. În rest, cât vezi cu ochii, clădiri neo-baroce ale renașterii bulgărești de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea. Mai departe nu ne-am dus, ne-am oprit pe podul peste râul Marița. Urma un cvartal de blocuri total neapetisant.

N-am făcut mare lucru în Plovdiv. Ne-am plimbat aiurea pe străzi, am căscat gura la lume, am lins o înghețată foarte bună și-am cumpărat cireșe aromate de la o bătrânică îndrăgostită de Timișoara. Concluzia la care am ajuns la final a fost că, deși s-au făcut probabil multe lucruri bune în oraș cu ocazia desemnării lui drept capitală culturală europeană, lucrurile n-ar trebui să se opreasă aici. Ar mai fi multe de finisat. Poate vom reveni peste vreo doi ani, să vedem ce surprize ne va mai oferi orașul atunci. Bune sau rele?

Cetățuia lui Asan

Dacă tot pornisem la drum cu mașina am zis că n-ar fi rău să mai trecem pe răboj alte două puncte de interes turistic aflate nu departe de Plovdiv. Așa că a doua zi am luat-o către Asenovgrad iar apoi spre sud, pe-o vale a munților Rodopi.

Prima oprire am făcut-o la ruinele unei cetățui cocoțate pe un pinten de stâncă, ce-a fost construită  în secolul al 11-lea pe timpul celui de-al doilea țarat bulgar. De unde și numele – Cetatea lui Asan. Din păcate n-a mai rămas mare lucru din ea, doar biserica se mai ține cât de cât în picioare. Priveliștea ce poate fi admirată de pe ziduri însă e minunată, răsplătește efortul de-a ieși din drumul principal cale de vreo 2 km și apoi de-a te cocoța puțin pe stânci.

Mănăstirea Bacikovo

A doua oprire am făcut-o la mănăstirea Bacikovo. Până s-ajungem acolo habar n-aveam că această mănăstirea e considerată cea de-a doua ca importanță din Bulgaria din pricina unei icoane a Maicii Domnului făcătoare de minuni, la care vine lumea în pelerinaj. Chiar și în ziua vizitei noastre, deși nu era zi de sărbătoare, coada din fața icoanei se întindea până în pridvor.

Mănăstirea fiind renumită, hărmălaia din jurul ei era pe măsură. Drumul ce se desprindea din șoseaua principală și ducea la poarta ei, lung de câteva sute de metri, era bătucit cu tarabe pline cu de toate: iconițe, oale de ceramică, lucrușoare din lemn cioplite cu mâna, tot soiul de alte obiecte artizanale numai bune de dus acasă pe post de suvenir, halvale și alte ispite dulci … câte și mai câte, o piață adevărată. Iar lumea era adunată puhoi. Nici nu veau să-mi imaginez cum e aici în zi de sărbătoare adevărată.

Mănăstirii Bacikovo i se mai spune „perla gruzină a Balcanilor”. Ctitorul ei a fost un general bizantin de origine georgiana pe nume Grigorie Bakuriani, ce-a înființat mănăstirea în anul 1083 și care, se povestește, s-a călugărit și și-a petrecut restul zilelor după zidurile ei. La început, mănăstirea avea doar călugări georgieni. Insăși icoana făcătoare de minuni e o donație primită din Georgia în secolul al 13-lea. Din păcate, din acea mănăstire veche n-a mai rămas decât un paraclis funerar. Clădirile actuale au fost ridicate mult mai târziu, în secolul al 17-lea.

Cam asta a fost excursia noastră la vecinii bulgari. Seară am petrecut-o în Plovdiv. Nu ne-am aventurat prea departe din pricina căldurii mari și-a oboselii. Am preferat să facem o plimbare scurtă în jurul Forumului și-apoi să lenevim pe băncuțele din pacul țarului Simion. A doua zi, dis de dimineață am pornit-o spre casă.

+1

0