Balcanii Centrali își întâmpină oaspeții nu doar cu crestele lor înzăpezite ci și cu câte un monument impunător construit cât mai sus cu putință, adaos omenesc la măreția naturii. Cel puțin asta e concluzia ce-am tras-o eu din excursia făcută zilele trecute prin Bulgaria. Pe drumul ce l-am străbătut, prin pasul Shipka spre Valea Trandafirilor, apoi de la Kazanlâk până la Karlovo și înapoi peste munți prin pasul Troyan, am văzut trei monumente ridicate din vârf în vârf de munte – un obelisc, o farfurie zburătoare și un arc de triumf. Poate sunt singurele din toată Bulgaria , poate există și altele, rămâne să descopăr cu altă ocazie.
Primul pe care l-am vizitat, spre care ne-au trimis indicatoarele de pe drumul ce leagă Gabrovo de Kazanlâk, este Memorialul din pasul Shipka. Sub forma unui obelisc neterminat, monumentul a fost ridicat în cinstea celor care au murit aici, apărând trecătoarea, în timpul războiului pentru independență din 1877-1878. Au fost purtate atunci patru lupte sângeroase între trupe otomane pe de o parte și o avangardă a armatei rusești alături de care au luptat și voluntari bulgari, pe de altă parte. Turcii doreau să treacă munții pentru a veni în ajutorul lui Osman Pașa ce lupta la Plevna, iar rușii trebuiau să-i împiedice. Ar trebui să fim și noi, românii, recunoscători celor ce au luptat aici și au păstrat trecătorile. Dorobanții noștri luptau la Plevna și poate alta era soarta lor și a războiului, dacă se pierdea pasul Shipka și Osman primea întăriri.
Dacă vizitatorul nu este mulțumit cu cei 1990 de metri la care a ajuns deja și dorește să admire lumea de la încă plus 32 metri, poate urca pe platforma din vârful monumentului. În micile încăperi prin care trece până să ajungă sus, poate vedea micul muzeu amenajat aici, ce conține câteva steaguri și obiecte din perioada războiului și multe panouri ce istorisesc episoade ale luptelor purtate atunci.
La poalele munților, la ieșirea din trecătoare, am zărit din depărtare turlele aurite ale unei biserici rusești. Este mănăstirea din satul Shipka, construită din donațiile rușilor și bulgarilor deopotrivă și ridicată tot în memoria ostașilor căzuți în 1877.
De sus, de la Memorialul din vârful muntelui, de deschide o priveliște minunată asupra întregii văi a trandafirilor și asupra altor vârfuri ale Balcanilor. Nu departe, pe vârful Buzludzha, am zărit rămășițele unui OZN. Este, din păcate o farfurie zburătoare comunistă, deci o epavă, nu o navă funcțională, gata de decolare. În jurul ei capitalismul triumfător și pragmatic a construit o pădure de eoliene. Monumentul a fost construit în amintirea luptelor purtate pe acest vârf de un alt erou bulgar, Hadji Dimitar, tot împotriva turcilor și în amintirea înființării partidului comunist bulgar. Astăzi este lăsat în paragină, așa că nu ne-am mai dus până acolo să-l vedem, ne ajung lucrurile lăsate de izbeliște de pe la noi. Așteptăm zile mai bune, când capitalismul sus amintit va reuși să transforme epava în ceva minunat și strălucitor.
Drumul ne-a dus în continuare, pe valea trandafirilor spre Karlovo și înapoi peste munți, prin pasul Beklemeto, până la Mănăstirea Troyan. Dacă am mirosit sau nu renumitele roze de Damasc am să povestesc în altă parte. Aici voi continua povestea monumentelor din vârf de munte și ce-am mai aflat despre „trasalpina” balcanică pe care am parcurs-o de la cap la coadă.
Nici prin cap nu mi-a trecut că am pășit de fapt pe urmele strămoșilor noștri romani. Am aflat acest lucru abia după ce m-am întors acasă și am mai citit câte ceva despre locurile vizitate. Ei da, pe vremea când Munții Balcani se numeau Haemus iar drumul se chema Via Traiana romanii treceau munții pe aici, folosind principalul drum ce lega limesul dunărean de provincia Tracia. Oare în amintirea lor au construit bulgarii arcul de triumf de pe vârful Goraltepe? Ei zic că nu. Monumentul a fost ridicat în cinstea eroilor bulgari reprezentați și în basoreliefurile arcului.
În apropiere, stațiunea Beklemeto își aștepta oaspeții de vară, iubitori ai muntelui ce doresc să străbată la pas traseele montane. Noi ne-am bucurat, de pe margine din păcate, de zborul unor parapantiști ce se avântau, aparent fără nici un efort, în înaltul cerului si parcă se jucau printre norii pufoși.
Ce mi-a mai plăcut prin Munții Balcani – sau Stara Planina după numele lor slav, adică Bătrânul Munte ? Pădurile neciuntite, puzderia de liliac înflorit ce creștea sălbatic pe pantele stâncoase, salcâmii albi și galbeni ce-și împrăștiau generos mirosul îmbietor. Gustul aromat al mierii de fructe de pădure pe care am cumpărat-o de pe margine de drum, politețea șoferilor bulgari care trăgeau pe dreapta (în porțiunea serpentinelor unde nu se putea depăși) dacă bănuiau că vrei să mergi mai repede decât ei.
Când am luat hotărârea de a mă muta în București mă bucuram la gândul că voi putea cunoaște mai bine acest colț de țară românească pe care nu-l știam prea bine. Nici prin cap nu-mi trecea atunci că voi trece granița și voi colinda prin vecini. Treptat, treptat, de la o ieșire la alta am îndrăgit tot mai mult Bulgaria.
Fii primul care comentează