Stâna Regală

Mă mustra conștința rău de tot. Era duminică, se apropia ora prânzului iar eu nu făcusem încă nici un pic de sport la munte. Mai mare rușinea. Pornisem de-acasă hotărâtă să urc la Babe (cu telecabina nu pe jos – Jepii mici îmi depășesc puterile în acest moment). Apoi însă doream să o iau per pedes apostolorum până la Cruce și să mă întorc pe Brâna Caraimanului, pe la Cabana Caraiman înapoi la Babe și la telecabina care să mă coboare la Bușteni. Ar fi fost nemaipomenită o plimbare nu prea grea în aerul curat de pe înălțimile Bucegilor. Cu puțin noroc poate vedeam câteva flori de colț, sau capre negre. Din păcate entuziasmul meu s-a spulberat repejor când am văzut coada ce se încolăcise în jurul telecabinei, jos în Bușteni. Ar fi trebuit să stau vreo două ceasuri până îmi venea rândul. Ratam bunătate de weekend. Cu părere de rău am făcut stânga-nprejur și m-am retras strategic la Sinaia. Am să salut Babele mai încolo, după ce se termină sezonul turistic.

Acum, după ce mă delectasem prin castele și economate, sosise momentul unui mic traseu montan, nu prea lung pentru că nu voiam să rămân înțepenită cu ceasurile în traficul de pe Valea Prahovei pe drumul de întoarcere acasă. Și, ca să rămân în aceeași poveste cu regi și cu regine, am hotărât să urc la Stâna Regală. Țineam eu minte că era o potecă pietruită, amenajată încă de pe vremea lui Carol I, ce pleca de lângă Pelișor până la Stânca lui Franz Joseph. Dezamăgire, în loc de indicatoare am găsit doar porți zăvorâte. Așa că am aplicat planul B. Am urcat cu mașina pe drumul spre Cota 1400 până la intersecția cu drumul forestier ce duce la Stână, am lăsat-o acolo și-am pornit la drum pe jos.

Și-am urcat și-am tot urcat prin pădurea frumoasă de foioase cale de un ceas până am ajuns la destinație. Pe drum nici țipenie de om. Liniște și pace, păcat că din când în când trebuia să mă dau la o parte pentru a face loc mașinilor ce urcau la Stână. Cu ursul nu m-am întâlnit nici de data aceasta, deși condiții prielnice erau din belșug. Oricum mama verifica din sfert în sfert de oră, de acasă, cu telefonul, dacă nu m-am transformat între timp într-un prânz gustos.

La capăt de drum am găsit o frumoasă pășune alpină plină de excursioniști ce veniseră la un picnic. Sportivii jucau fotbal,  badminton, doamnele culegeau (bineînțeles) flori. Copii zburdau de colo colo precum iezii. Leneșii stăteau ciorchini-ciorchini la umbră, sub copacii răsfirați ici-colo.În aer plutea un puternic miros de friptură de la proțapii ce se învârteau lângă cabana pitită la baza stâncilor. La terasă nu găseai un loc liber.

Pe vremuri pășunea făcea parte din domeniile regale și aici funcționa cu-adevărat o stână unde erau crescute animalele ce aprovizionau Palatul. Pe atunci erau găzduiți aici doar oaspeți simandicoși. Între timp a venit democrația. Din vechea stână n-a mai rămas nimic.

Am urcat bineînțeles și la Stânca lui Franz Josef, să cuprind într-o privire toată Valea Prahovei. M-am distrat ca de obicei căutând Piatra Mare și Postăvarul. Funcționa și ocheanul instalat pe platforma din vârf. L-am salutat pe Franz Josef ce stătea încă la taclale cu Elisabeta și Carol pe efigia înfiptă în stâncă.

Am văzut capătul Potecii Regale ce cobora la Sinaia. Tare m-aș fi întors pe aici, să văd și eu unde se termină drumul, duce sau nu duce la Pelișor, sfârșește sau nu la alte porți zăvorâte, să mă lămuresc dacă pot urca data viitoare pe aici. Dar nu puteam să-l abandonez pe Grăsunel la margine de drum. Așa c-am făcut cale întoarsă prin aceeași pădure de foioase urmând tot drumul forestier, înfruntând a doua oară primejdiile ce se ascundeau în pădure. Am scăpat nevătămată și de data aceasta.