La Peleș înghesuială mare. Curtea e plină de vizitatori, grădina așișderea. Fântâna, deși nu seamănă a Fontana di Trevi, e plină cu monede iar hârtiile de 1 leu plutesc pe apă precum frunzele azvârlite din copaci de vântul toamnei. Să însemne oare că vizitatorii își doresc să revină?
În jur se vorbesc tot feluri de limbi străine. Aud multă spaniolă, franceză, ceva păsărească orientală, rusă, bulgară. Greu de deosebit ultimele două, noroc că mai spun ei, vizitatorii, de pe unde vin. Mă trezesc cu vreo două aparate foto noi în brațe însoțite de rugăminți de a-i imortaliza pe proprietari. Nu știu cum se face, dar asta intră în sarcinile mele obligatorii de călător. Mai sporovăim puțin între noi, fiecare cu englezeasca proprie. Coada de la casa de bilete e lungă, prefer să mă mai învârt prin jur și să fac fotografii. Am timp suficient, nu mă grăbește nimeni. De mult n-am mai fost într-o excursie în care să nu mă preseze timpul și dorința de a vedea cât mai multe. Trebuie să savurez momentul.
Sub un copac un trubadur cu o chitară întreține atmosfera romantică. Multă muzică spaniolă, că de, compozitorii lor au preferat acest instrument. Spaniolii din jur recunosc imediat melodia și compozitorul și o comunică celor mai puțin cunoscători. Un grup compact de trecători încep să fredoneze Nava Nagila, iar trubadurul nostru intră imediat în horă. Ia te uită, sunt și israelieni prin preajmă. Bucuroși de acompaniament, evreii de îndepărtează dansând și cântând.
Coada de la casa de bilete a dispărut, dar doamna din spatele ghișeului numără de zor un teanc imens de bani, semn că a fost o zi rodnică. Aștept cuminte să termine, dar cum mă vede întrerupe număratul și zâmbește încurcată. Îmi spune că a fost o zi grea dar nu imposibilă. Zice că altă dată avea cozi pe șapte rânduri, de credea că n-o să mai apuce să termine vreodată. Mă îndeamnă să iau un bilet complet care presupune o vizită la încăperile de la parter și la cele de la etajul întâi, cu apartamentele private ale regilor. E mai scump, dar merită, zice ea. Ar fi păcat să nu profit din plin de vizită. O ascult. În plus vreau și taxa foto, mi-a intrat în cap că o fotografie de-a mea, luată ca o dublură a privirii ce-am aruncat-o chiar atunci, face mai mult decât imaginile ce le-aș găsi pe internet.
În hol s-a strâns un grup mărișor. Doamnele de la intrare sunt puțintel agitate. Nu știu de unde să facă rost de încă două audio ghiduri pe limba rusă, erau date toate. Până la urmă s-au descurcat cumva și-au mulțumit pe toată lumea. Așteptăm nițel până când se eliberează un ghid care să ne preia. Pornim în sfârșit. Ghidul ne duce din încăpere în încăpere prin sălile Castelului Peleș, ne povestește una, alta. Căscăm gura la intarsiile ce reprezintă castelele Bavariei din holul de onoare, la obiectele personale ale lui Carol I, la cărțile din bibliotecă, la colecția de arme. Îmi place lumina din încăperi, îmi place lemnul de stejar și fag care ne înconjoară de pretutindeni.
Timpul s-a scurs pe nesimțite, așa cum face el întotdeauna atunci când fac lucruri care îmi plac. A trecut aproape o oră de când ne învârtim prin Palat. Suntem abandonați de ghid și poftiți afară fără prea multe menajamente, pentru a face loc altor grupuri dornice să vadă Peleșul.
Fii primul care comentează