Am ajuns la Roma la început de octombrie obosită gata și cu capul plin de impresii iraniene incomplet digerate. N-ar fi trebuit să se întâmple așa. Conform planului inițial, meticulos întocmit prin ianuarie, excursiile trebuiau să fie judicios împrăștite de-a lungul întregului an, cu suficient timp pentru odihnă, pentru consemnare în jurnalele Ulițarnicei și pentru documentarea următoarei escapade. Socoteala de-acasă însă …
Adevărul e că anul acesta am fost nițel cam lacomă și-am trecut pe listă cinci excursii. Trei dintre ele au fost făcute pe cont propriu, poate de-aceea au și ieșit exact așa cum le-am plănuit. Celelalte două însă, mai lungi și mai complicate, le-am arvunit la agenții de turism. Partea proastă a fost că circuitele la care n-am înscris eu nu s-au mai făcut până la urmă din lipsă de mușterii. Așa se face că în loc s-ajung în Rusia am ajuns în Caucaz și în loc să plec în noiembrie în Buthan, am plecat în septembrie în Iran. Nici o obiecție în ceea ce privește destinațiile, erau trecute de mult timp pe lista dorințelor. Problema a constat în lungimea pauzelor dintre excursii. Doar două săptămâni pentru a trece din complicata lume persană în mult mai familiara lume romană mi s-au părut totuși insuficiente. În alte vremui nici măcar nu puteai ajunge dintr-un loc în altul în acest răstimp.
Am ajuns așadar la Roma fără nici un plan prestabilit. Când m-am dat jos din autobusul ce m-a dus de la aeroportul Ciampino până la gara Roma Termini am stat câteva minuțele și m-am învârtit în jurul cozii întrebându-mă, Și eu acuma ce fac? Era ora 9 dimineața, mă aflam în vârful lui Collis Viminalis, una din cele șapte coline ale Romei, și trebuia să-mi umplu timpul cu ceva până la ora două când aveam întâlnire cu Poliana, gazda mea de la Appartamento in Lucina, aflat jos în vale, în anticul Campus Martius, câmpul lui Marte. Google Maps îmi spunea că pot ajunge acolo pe jos în aproximativ o jumătate de oră. Pentru că vremea era cât se poate de plăcută și însorită iar bagaj greu nu aveam ( mulțumesc Wizz-Air ) am hotărât s-o pornesc allegro, ma non troppo în prima mea plimbare romană.
N-am putut lungi plimbarea asta mai mult de-o oră, am ajuns la appartamento mult prea devreme. La poartă am dat peste Simone, care nu știa o boabă engleză dar care-mi turuia într-una pe italiană că nu mă poate primi până la două că n-a apucat să facă curat. Dar nu-i bai, îmi primește bagajul iar eu n-am decât să pierd vremea prin jur (uite o caffetteria colea la colț și vreo două trattoria în celălalt) până termină ea și până ajunge și Poliana la locul faptei, ca să facă onorurile casei cum se cuvine. Drept urmare am plecat în a doua plimbare romană, fără hartă și fără plan, ghidată doar de nasul meu de turist, o mică recunoaștere prin cartierul general stabilit pentru următoarele zile. Nu mi-a luat mult până să mă pierd în labirintul acela medieval de străduțe din Campo Marzio. Cu toată ambiția mea de-a mă descurca singură, pe la unu jumătate m-am declarat învinsă și-am apelat la GPS, altfel nu mai găseam appartamento până seara.
A fost comod și plăcut să stau la Poliana acasă. Mai tot timpul am fost singura locatară a apartamentului (care avea 2 camere de închiriat și o chicinetă). Doar la sfârșit de săptămână au mai apărut doi francezi în cealaltă cameră, pe care abia i-am auzit de discreți ce erau. Avantajul principal al lui Appartamento in Lucina a fost că era amplasat în buricul târgului. Cu mici excepții, n-am avut deloc nevoie de mijloacele de transport în comun, am mers doar pe jos. E-adevărat, am făcut în medie cam 20km pe zi, dar a meritat, Roma e atât de frumoasă !
Am stat la Roma o săptămână, dintr-o sâmbătă – până în următoarea sâmbătă. Am avut parte de vreme însorită și de temperaturi numai bune de plimbări lungi prin oraș. Pentru c-aveam capul plin de povești persane n-am prea avut chef de experiențe intens culturale, nu mai aveau loc. Am luat-o așadar mai ușurel, fără ambiții prea mari și fără dorința de-a aglomera lista cu cât mai multe delicatese romane (oricum o săptămână nu-i de-ajuns să biruiești Roma). Dar nici n-aș putea spune c-am ocolit obiectivele de interes.
În primele două zile am hălăduit aiurea prin oraș. În mare, mi-am propus să mă cațăr pe toate cele șapte coline și-apoi să mă hotărăsc cu ce-o să-mi umplu timpul în celelalte patru zile rămase. Am ajuns cu siguranță pe Mons Capitolinus (colle Campidoglio), pe Mons Esquilinus cel ce oferă o priveliște frumoasă spre Coloseum, pe Collis Quirinalis cel cu palatul rezidențial al președenției Italiei, pe Collis Aventinus unde cavalerii ioaniți m-am învățat să mă uit pe gaura cheii. Pe Mons Palatinus am urcat abia în zilele următoare, trebuia bilet de intrare. Doar pe Mons Caelius l-am ratat. Drept să spun nu m-au impresionat prea tare colinele astea. Abia de se mai zăresc, strivite cum sunt de greutatea nenumăratelor Rome construite una peste cealaltă de-a lungul a mai bine de două mii de ani.
Lungotevere – de-a lungul Tibrului
Cel mai mult mi-a plăcut însă să mă plimb pe malul Tibrului. Nu știu cum se face dar nimeream mai întotdeauna în dreptul lui Ponte Palatino, nu departe de vechiul hipodrom antic. De-acolo urcam de-a lungul râului, pe nenumăratele bulevarde Lungotevere până la Ponte Umberto I sau până la Ponte Cavour, după care, obosită moartă, mă afundam musai în labirintul de străduțe ce mă chinuia ( de fiecare dată ) până-mi găseseam appartamento.
Traseul acesta a fost laitmotivul excursiei mele romane și principalul subiect al fotografiilor cu care m-am întors acasă. Am să închei acum Preludiul excursiei mele prin Roma cu (doar) câteva dintre ele.
Vor urma părțile I,II,III … și câte or mai fi … într-un tempo andante moderato.
Mi-a placut enorm relatarea despre Roma. Eterna Roma! Chiar daca o vizitezi de mai multe ori, mereu va ramane ceva…oricat ai fi de insetat de „viata romana de altadata ” si de perseverent in planificarea vizitelor! Si, trebuie sa recunosc, ca exista obiective turistice despre care afli amanunte pretioase vizitand anumite obiective turistice. Cum, de exemplu, am aflat cu ocazia vizitei la Palazzo Farnese-palat daruit in 1936 Frantei care gazduieste Ambasada Frantei ( situat foarte aproape de Campo dei Fiori ) multe amanunte esentiale despre originalul multor sculpturi celebre pe care le vedem si le admiram, dar care se afla depus la Muzeul Arheologic din Napoli. Din pacate …vazusem Napoli inainte…si l-am ratat considerand ca deja stiam suficient. Dar si multe alte surprize despre statui originale (ex Hercule din Palazzo Farnese este o copie cu originalul depus la Napoli)
Silul „jurnalului roman”, suplu si condensat al povestitoarei cere, totusi, o initiere profunda a cititorului sau dimpotriva : il determina pe viitorul turist sa citeasca mult inaintea vizitei la Roma. Tocmai de aceea sunt frumoase relatarile pe care le citesc pe „Ulitarnica”. Ele te imbie la citit si cautat amanunte…Este un deliciu sa citeste comentariile facute din „perspectiva umana” si nu cea a unui agent de travelling.
Foarte natural realizata ! Felicitari povestitoarei!
Mulțumesc Carmen, mă bucur că-ți pot face o bucurie.