Pini di Roma – cu accent pe Via Appia Antica
jurnal roman - capitolul 3

„Tata,tata !!! Uite ce copaci !!! Ai mai văzut așa ceva, ooooaauuuu?” zicea un puști ce se-așezase lângă mine, pe locul rămas liber din autobusul ce ne ducea de la aeroportul Ciampino în Roma. Și, pentru c-a primit drept răspuns doar un mormăit nedeslușit, a insistat săltând entuziast în scaun și arătând cu degetul aflat în extremitatea unui braț întins, Uite !!! Uite !!! Aceia cu pălărie !!! De data aceasta a primit un răspuns mai citeț, acompaniat de o pălmuță ușoară după ceafă și o admonestare șoptită, Am văzut, am văzut … dar nu te mai agita atâta că deranjezi lumea. Un zâmbet mi-a răsărit involuntar în colțul gurii și-un gând mi-a străfulgerat creierul adormit. Ia te uită, ce minte clară are acest băiat isteț, nici n-a aterizat bine la Roma și i-a și descoperit pe frumoșii Pinus Pinea, pinii umbrelă, copacii ce-au ajuns să fie unul din simbolurile orașului.

Și, cum gândurile noastre sunt ca maimuțele duse la furat ( mare dreptate ai mai avut, Buddha ! ), mintea mi-a zburat instantaneu la coperta unui disc de vinil pe care tatăl meu, meloman convins, îl asculta când eram eu mică și pe care erau desenați niște pini aidoma celor pe care-i vedeam de la fereastra autocarului. Zâmbetul mi s-a adâncit și-a devenit ușor nostalgic la amintirea acelor vremuri când tata se străduia să-mi deschidă apetitul pentru muzică. După părerea lui, poemele simfonice erau un început numai bun, în special cele care „povestesc” ceva ce poate fi transpus ușor în cuvinte sau imagini. Ce frumos ne mai încolonam noi amândoi într-o legiune romană și mărșăluiam de zor ( imaginar, sau în jurul mesei din sufragerie ) pe Via Appia, cu toată măreția Romei antice desfășurându-ni-se în față. Ați ghicit ce conținea discul de vinil cu pricina? Da sau ba ?  Poemele simfonice ale lui Ottorino Respighi, bineînțeles : Pini di Roma, Fontane di Roma și Feste romane.

M-am hotărât atunci pe loc, în autocar. Ia să încerc eu să vizitez „obiectivele turistice” pe care le propunea Respighi în poemele sale. Cu serbările Romei nu prea aveam șanse de reușită dar pinii și fântânile meritau o încercare. Ce-a ieșit, veți vedea în continuare.

I pini di Villa Borghese ( allegretto vivace )

Prima parte a poemului m-a trimis în parcul de la Villa Borghese, unul dintre cele mai frumoase ale Romei. Conform indicațiilor, ar fi trebui să întâlnesc aici o mulțime de copii jucăuși și gălăgioși ce se zbenguiau pe alei. Realitatea de pe teren n-a fost mult diferită.

Am ajuns în parc urcând dealul dinspre Piazza del Popolo, așa că n-am reușit defel să susțin un tempo allegretto vivace ci mai degrabă unul lento gâfâit. În vârful dealului am dat peste o piață vesel-colorat- zumzăitoare. Erau întinse acolo, pe o suprafață surprinzător de mare, o puzderie de șaluri / fețe de masă / covorașe tricotate sau croșetate, aduse la vânzare de gospodine vrednice. Puțin mai departe, sub cupola umbroasă a pinilor i-am întâlnit și pe copii, întrecându-se de zor într-un concurs de biciclete. Hărmălaia era mare, nu neaparat din pricina lor, ci în special din cauza puhoiului de lume, turiști și localnici deopotrivă, care se înghesuiau în parc. Ar fi fost frumos din partea mea să vizitez și Galeriile Borghese, dar n-am făcut-o, le-am amânat pentru o excursie viitoare. De data asta m-am mulțumit să mă învârt nițel în parc și să-mi mai trag sufletul înainte de-a ataca alte obiective romane.

I pini presso una catacomba (lento)

Partea a doua a poemului mă trimitea să vizitez catacombele Romei și să admir pinii din jurul lor. Nici o problemă, aveam de unde alege, oferta e bogată, până acum s-au descoperit aproximativ 60 de catacombe în jurul orașului (nu toate pot fi vizitate). Cele mai cunoscute și accesibile sunt cele de la Vatican și cele înșirate de-a lungul vechilor drumuri romane ce porneau din capitală.

De câte ori ascult acea parte a poemului îmi imaginez o poartă în ruină ce se deschide spre interiorul pământului și care abia se zărește în atmosfera misterios-lugubră a unei dimineați încețoșate de iarnă. Unde să găsești așa ceva în zilele unui octombrie însorit? Nicăieri, aș fi putut căuta mult și bine. Am hotărât așadar să vizitez două catacombe aflate nu departe una de cealaltă, pe Via Appia: Catacombe di San Callisto și Catacombe di San Sebastian.

În zilele noastre sunt o grămadă de restricții legate de vizitarea unei catacombe. De exemplu, nu poți intra acolo de capul tău ci trebuie musai să te alături unui tur organizat însoțit de un ghid. Nu ai voie să faci fotografii în interior, nu poți cădea prea mult în reverie în fața exponatelor de artă paleocreștină pentru că fiecare tur e limitat la un anumit interval de timp. Cu toate aceste inconveniente, vizita mi s-a părut interesantă, în special pentru c-am aflat lucruri noi.

Catacombe di San Callisto

Înainte de-a ne afunda în labirintul subteran întins pe 20km și 5 etaje al catacombelor sfântului Calixt ( cu x, ca să nu-l confundăm cu Calist cel ortodox ) ghidul ce ne-a însoțit ne-a adunat în fața porții și ne-a dat câteva explicații. Zicea ea c-o să reținem mult mai bine informațiile dacă ni le povesta aici, la lumina zilei. Mintea noastră o să zboare negreșit în alte zări când vom păși prin hrubele subpământene și n-o să mai fim deloc atenți la spusele ei.

Așadar, ce sunt catacombele ? Sunt galerii săpate în tuful vulcanic, în pereții cărora erau scobite în piatră locașe pentru trupurile morților. Se presupune că primele morminte de acest fel au fost săpate la Roma de către comunitățile de evrei stabilite aici. Romanii își ardeau morții, iar cenușa o adunau în urne pe care ( eventual ) le adăposteau în columbare, monumente funerare cu nișe special construite pentru așezarea urnelor. Moda înmormântării trupurilor a apărut în primele secole ale erei noastre, odată cu răspândirea creștinismului. Pentru că legea romană interzicea îngroparea morților între zidurile cetății, s-a împământenit obiceiul cimitirelor subterane, săpate de-a lungul principalelor drumuri ce porneau din oraș: Via Appia, Via Aurelia, Via Tiburtina …

Îngropăciunea nu era complicată, corpul celui decedat învelit într-un lințoliu, era așezat într-o nișă săpată în perete și apoi era stropit cu var stins pentru a împidica răspândirea molimelor. Gura nișei era apoi sigilată cu un capac de teracotă sau de marmoră ( cine își permitea ) și inscripționată cu epitaful de rigoare. Nișele săpate în piatră erau de mai multe feluri. Cele mai simple erau loculi, nișe dreptunghiulare în care încăpea doar o singură persoană. A fost interesant de văzut cu câtă parcimonie a fost folosit spațiul din catacombe, cum un loculus mititel, cât pentru un copilaș, era înghesuit printre altele, mult mai mari. Familiile mai înstărite preferau să folosească un cubicula, un cub săpat în piatră pe pereții căruia erau câteva loculi destinate membrilor familiei. Un alt soi de mormânt mai sofisticat era arcosolium, sub forma unei adâncituri arcuite. Acestea din urmă îndemnau spre creații artistice, multe dintre ele păstrându-se până în zilele noastre în picturi și nenumărate simboluri desenate, cu pești, păstori, ancore, cine de taină, …

Teoretic, decedatul ar fi trebuit să aștepte în mormânt, în tihnă, până în ziua Judecății. Practic, nu s-a întâmplat deloc așa. Moda îngropăciunilor în catacombe n-a durat mult, doar câteva secole, după care au fost abandonate și uitate. Pe la sfârșitul evului mediu mormintele au fost redescoperite și, de-atunci începând, au fost folosite ca sursă de moaște, mai toți morții îngropați în catacombe fiind considerați martiri creștini ( ceea ce nu prea era adevărat ). În zilele noastre situația se prezintă în felul următor. Din zonele cu acces public au fost strânse toate oasele și au fost mutate în alte morminte. În zonele mai puțin accesibile lucrurile au rămas ca la început.

Vizita pe care am făcut-o noi s-a restrâns la câteva galerii de la primele etaje (numărate de sus în jos). Sunt dealtfel și cele mai interesante, acolo am găsit morminte de-ale primilor papi (Callisto fiind unul dintre ei). Galeriile acestea sunt și cele mai vechi, fiind primele săpate, mai aproape de suprafața pământului. Cu cât se aglomera cimitirul cu atât se săpau galerii mai adânci.

Foto internet – mormântul Sfintei Cecilia – patroana muzicii
Foto internet – două arcosolia frumos împodobite
Foto internet – o grămadă de loculi
Catacombe di San Sebastiano

Dacă tot am ajuns în preajma lor am intrat și în catacombele lui Sebastian, sfântul acela frumos pe care l-am văzut săgetat în nenumărate picturi renascentiste. Aici a trebuit s-aștept puțin la intrare, până se făcea ora următorului tur în limba engleză. Ca să nu pierd timpul, am dat un ocol bisericii construite deasupra catacombelor.

Vizita nu mi s-a părut la fel de spectaculoasă ca în celelalte catacombe, eram deja lămurită cu subiectul. Labirintul subteran de-aici nu e la fel de mare dar tot atât de impresionant. Una din doamnele încolonate în grup a pus o întrebare care-mi stătea și mie pe limbă. – Oamenii aceaia veneau oare să-și viziteze morții? – Sigur că da, răspunde ghidul nostru, uite aici locuri pentru opaițe, locurile pentru ofrande. – Dar cum oare reușeau să regăsească mormântul în încurcătura asta de galerii ? Am fost perfect de-acord cu ea. De mă pierdeam cumva pe-acolo, o pățeam, sigur m-apuca ziua Judecății culcușită în niscaiva loculus rămas orfan.

 

Tavanul bisericii
Moaștele Sfântului Sebastian au fost adunate din catacombe și mutate aici (?)
Relicvar prețios. Se spune c-ar adăposti un vârf de săgeată, din acelea care l-au străpuns pe Sebastian, o bucată din coloana de care a fost legat și … urmele pașilor lui Iisus când i s-a arătat lui Sfântul Petru în episodul Quo Vadis
Bisericuța Quo Vadis. In ea veți găsi un bust de-a lui  Henryk Sienkiewicz

I pini del Gianicolo, (lento)

Partea a treia a a poemului transpus în fapte a fost o încântare, chiar dacă nu mi-a ciripit o privighetoare la ureche (la sfârșitul nocturnei lui Respighi e adăugată o înregistrare a cântecului unei privighetori).

Am ajuns în vârful lui Gianicolo, sau Janiculum după cum îi spuneau strămoșii noștri romani, pe înserat. A fost nițel cam târziu pentru fotografii reușite dar numai bine pentru a savura în liniște atmosfera aceea minunată din preajma apusului, pe care doar în lumea mediteraneeană o poți găsi. În vârful colinei augurilor nu m-a întâmpinat Janus, zeul cu două fețe al porților și-al noului an, ci o statuie imensă a lui Garibaldi. Drept să spun nu l-am băgat prea tare in seamă. M-am concentrat mai mult pe tema apusului și-a pinilor ce se profilau pe cerul roșiatic. Iar apoi i-am dat atenție Romei ce mi se întindea la picioare. Am rămas pe loc până s-a înoptat de-a binelea.

I pini della Via Appia  (tempo di marcia)

Recunosc, partea a patra o așteptam cu cea mai mare nerăbdare. Gata, trecuse vremea marșurilor din jurul mesei din sufragerie și sosise momentul s-o pornesc vitejește pe Via Appia cea adevărată, Regina Viarum, regina tuturor drumurilor romane.

Dar, mi-am zis eu, pentru că e lungă tare (până la Brindisi), ce-ar fi dacă aș ataca-o pe bicicletă. Și ce-ar fi dacă aș putea însoți un grup cu un ghid care să-mi explice una alta despre locurile pe lângă care treceam. Zis și făcut, mi-am arvunit on line un tur cu bicicleta.

Preludio in bicicletta – Via Appia antica și Parco della Caffarella

Mare mi-a fost mirarea când am constatat că eram singurul mușteriu dornic de un tur ghidat pe bicicletă. N-a fost nici un bai, l-am făcut chiar și-așa. Am petrecut alături de ghidul meu trei ore în care am pedalat ( mai mult el, eu aveam o bicicletă electrică) și-am ascultat povești, pe un traseu interesant. Am pornit de la poalele Palatinului, din Circo Massimo, am trecut pe lângă Terme di Caracalla și apoi am urmat Via Appia Antica până la intersecția cu Via Erode Attico, unde am cârmit-o la stânga pentru a ne afunda în Parco della Caffarella.  

Acolo, în timpul uneia din scurtele noastre opriri, mi-a fost pusă o întrebare capcană. Ei ce zici? Mai suntem la Roma, sau undeva la țară?  Având în vedere că din șanț se-auzeau clincănind clopoțeii unei turme de mioare aș fi fost tentată să răspund greșit, cu a doua variantă. Până să mă hotărăsc să zic ceva, noul meu prieten s-a și repezit cu răspunsul corect. Da, da, chiar dacă nu-ți vine să crezi, suntem încă în mijlocul Romei. 

Ne-am întors de unde am plecat pe-un alt drum, care ne-a purtat pe colina Aventin, prin niște cartiere neașteptat de frumoase și, spunea ghidul meu, cu locuințe sociale sponsorizate de primărie care se moștenesc din tată în fiu. Norocoși sunt cei ce stau în ele.

Circo Massimo, în așteptarea plecării
Termele lui Caracalla
Pe Via Appia Antica
Scurtă oprire la Mausoleo di Cecilia Metella
Scurtă pauză tehnică, pentru astuparea unei găuri din cauciuc
În Parco della Caffarella

Termele lui Caracalla, din alt unghi

Turul cu bicicleta o fi fost el interesant, nu zic nu, dar nu mi-a ostoit dorul de-a mărșălui pe Via Appia. În plus, nu am avut timp să fac fotografii așa cum mi-aș fi dorit, ocupată fiind cu pedalatul. Așa că mi-am propus să revin a doua zi, ultima petrecută în Roma, și să atac problema pietonal. În acea zi am apucat să vizitez și catacombele descrise mai sus.

Via Appia antica – per pedes apostolorum

Mi-a plăcut foarte mult plimbarea asta de-a lungul bătrânului drum roman. Am avut noroc de-o zi frumoasă și însorită, cu temperaturi cât se poate de potrivite. Împrejurimile mi s-au părut nespus de pitorești iar pinii de pe Via Appia frumoși de pică. Am mărșăluit așadar andante sostenuto, cale de vreo 8 km ( măsurați de la hipodrom ) până în dreptul lui Villa dei Quintili după care m-am oprit. Inima-mi zicea să merg mai departe, picioarele-mi strigau să mă opresc, că trebuia să mă și întorc. Până la urmă le-am ascultat pe ele.

Restul poveștii s-o spună fotografiile.

Sepolcro di Priscilla

Circo di Massenzio

Morminte și monumente înșirate de-a lungul drumului. Oare de ce erau puse taman aici, la margine de drum? Să fi fost din cauză că erau amplasate în locuri accesibile și drept urmare erau mai ușor de construit? Sau din dorința de-a rămâne în calea oamenilor, astfel încât orice trecător să poată citi inscripția și să-i pomenească în veci e cei plecați dintre noi. O fi un alt fel de-a atinge nemurirea ?

Mausoleo di Cecilia Metella

Cam greu cu bicicleta pe-aici, mai bine pe jos. Și când te gândești că pe vremea romanilor plăcile acelea de piatră erau aliniate toate, de nu puteai înfige un cuțit în rosturi.

Vechi ferme agricole

Villa dei Quintili

La sfârșitul expediției am făcut un ocol pentru a-i saluta și pe pinii de pe Palatin.
Și pe cei de pe Via di San Gregorio

Cam asta a fost experiența mea cu pinii din Roma.

N-am înțeles prea bine însă cum de-au ajuns pinii aceștia cu pălărie să fie considerați un simblol al Romei. Să fi fost de vină pinii sacri ai lui Attis și-ai Cibelei Magna Mater, zeița frigiană a naturii și-a renașterii ei, atât de apreciată în antica Romă? Sau să fi fost îndrăgiți de oameni doar pentru că sunt frumoși, pentru că oferă o umbră reconfortantă iar conurile lor au niște boabe gustoase, numai bune de presărat în mâncare? Se povestește că în vremurile fasciste, când naționalismele erau în floare, au fost plantați o grămadă de pini în Roma, mult mai mulți decât îngăduia solul orașului. Acum pinii aceia au crescut înalți dar n-au loc suficient să-și întindă rădăcinile. Drept urmare încovoaie drumurile și trotuarele sau se prăbușesc pur și simplu pentru cu nu au rădăcini destul de puternice care să-i susțină. Cine știe, poate în anii ce vor urma se vor mai rări sau vor dispărea cu totul.

Roma fără pinii ei? Mi-e imposibil să-mi imaginez așa ceva.

Despre AncaHM Articolele 562
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.