Petra

Am ajuns în Wadi Musa, adică valea lui Moise, pe la prânz. Suntem în mijlocul deșertului. Afară sunt 46 de grade, destul cât să-ți fiarbă sângele în vine și să-ți explodeze capul de căldură.

Nu facem parte dintr-o caravană ce duce mătase din China, mirodenii din India sau smirnă și tămâie din Yemenul Arabiei. Suntem doar niște oameni moderni ce-au dat în patima turismului și care au ajuns să creadă că doar dacă văd cu ochii lor locurile acestea pot înțelege câte ceva din lumea veche.

Ne despărțim cu greu de răcoarea relativă a autocarului și ne îndreptăm spre intrarea în Petra, vechiul oraș al nabateenilor.

Nu suntem nicidecum singurii nebuni porniți la drum pe căldura asta. Sute de turiști înarmați cu pălării, umbrele, baticuri și keffiyeh-uri își trag picioarele spre orașul antic. Cine are buzunarele mai pline poate lua o trăsurică sau poate încăleca un cal, măgăruș ori cămilă. Sunt însă mai mulți cei care fac asta la întoarcere. Caprele, mult mai deștepte decât noi, își fac siesta la umbră.

Pornim la drum. Ne așteaptă o plimbare de doi kilometri și jumătate până în oraș, din care aproximativ un kilometru îl vom străbate prin siq, canionul strâmt prin care se intră în Petra dinspre apus.

De-o parte și de alta a drumului ne întâmpină pietrele djinilor și morminte vechi. Unele sunt construite după model egiptean, cu obeliscuri masive. Altele, influențate de arhitectura mesopotamiană, urcă în trepte spre cer. Zei semiți, fără chip, ne privesc nepăsători.

Tradiția locului spune că și Moise ar fi trecut pe aici în anii rătăcirii prin deșert. Fratele său, Aaron, e înmormântat colea sus pe colina ce se vede în zare.

Am ajuns, în sfârșit, în canion. E umbră, parcă se mai poate respira. Din punctul meu de vedere, canionul acesta este adevărata minunăție a Petrei. Cu pereți înalți de până la 200 m și lat pe alocuri de doar câțiva metri, șerpuiește lin spre oraș.

La intrare, nabateenii, mari maeștri în colectarea și administrarea apei, au construit un baraj și un mare rezervor. La baza stâncilor se văd și astăzi urmele canalelor prin care transportau apa prin oraș. În timpul ploilor rare, torenții coborau violent din munți și din văile laterale, iar nabateenii reușiseră să capteze și să dirijeze apa aceasta printr-un sistem ingenios de canale, rezervoare și cisterne. Într-un ținut unde fiecare picătură conta, priceperea aceasta le-a permis să transforme Petra într-un nod comercial prosper în mijlocul deșertului.

Nabateenii erau un popor arab venit din lumea nomadă a deșertului. La început au fost probabil triburi de crescători și ghizi ai caravanelor care traversau Peninsula Arabică. Treptat însă au ajuns să controleze marile rute comerciale dintre Arabia și Mediterana și s-au îmbogățit din taxele, protecția și organizarea transporturilor.

Prin canionul acesta îngust treceau cândva mirodenii, tămâie, smirnă, textile și alte mărfuri prețioase venite din sudul Arabiei și din Orient. Petra nu era doar un oraș spectaculos săpat în stâncă, ci centrul unei întregi rețele comerciale care lega deșertul de lumea mediteraneană.

Poate cel mai impresionant lucru la nabateeni nu era însă bogăția, ci capacitatea lor de a trăi și construi într-un loc care pare aproape nelocuibil. Au înțeles perfect deșertul, ploile rare și violente, canioanele și fiecare sursă de apă. Din toate acestea au reușit să creeze un oraș prosper ascuns între stânci.

Siq-ul se termină brusc. După aproape un kilometru de mers printre pereții înguști ai canionului, stâncile se deschid deodată și lasă să apară Tezaurul, Al Khazneh, cea mai cunoscută construcție a Petrei. Chiar dacă ai văzut-o în sute de fotografii, apariția ei la capătul canionului rămâne spectaculoasă.

Numele este însă înșelător. Clădirea nu era un tezaur, ci cel mai probabil un mormânt monumental. Legenda spune că în urnele de piatră s-ar fi ascuns bogății, iar urmele de gloanțe vizibile încă pe fațadă ar veni de la beduinii care au încercat cândva să le spargă în căutarea aurului.

Până să ajungem acolo însă, am avut parte de o „vămuire” mai specială. Cocoțate pe stânci, trei vămeșițe supravegheau convoiul. Când să trecem și noi auzim întrebarea cu care ne obișnuiseră deja controalele israeliene. De unde sunteți? Când ați venit? Răspund cuminte și, cum vămeșițele erau foc de frumușele, contraatac. Pot să vă fac o fotografie? Poți – zic ele. Țac, țac câteva fotografii și plec mai departe. Precizare: nu, nu știu o boabă de arabă, conversația s-a purtat în engleză.

După vreo două minute mă bate cineva pe umăr și-mi îndeasă în mână niște mărgele. Era vămeșița șefă. O întreb. Mulțumesc, dar de ce-mi dai mărgele, eu nu prea port așa ceva. Și vreau să i le înapoiez. Ea se ferește. Pentru că-mi placi- zice ea. Arată-mi poza ce mi-ai făcut-o. I-o arăt. Nu pare prea impresionată și dă să plece. Îi întind iar mărgelele și mă plâng că eu nu am nimic să-i dau. Ea mă întreabă. Dar niște farduri nu ai? Na, că n-a nimerit bine, nu găsești așa ceva prin poșeta mea. Dar în a mamei trebuie să fie, ea nu vrea să iasă din casă nerujată. Negociez un creion de contur de buze. Il întind fetiței care îl înșfacă și dispare cu repeziciune. Fetelor care ajungeți în Petra și care doriți mărgele, luați cât mai multe farduri cu voi, e valută forte.

Prosperitatea Petrei nu a durat însă la nesfârșit. După ce romanii au anexat regatul nabateean în anul 106 dHr, orașul a continuat să existe încă o vreme, dar marile rute comerciale s-au mutat treptat spre mare. Lovită și de câteva cutremure puternice, Petra a intrat încet în declin și a fost abandonată aproape complet în Evul Mediu. Timp de secole a rămas cunoscută mai ales beduinilor din zonă, până când a fost redescoperită pentru europeni în secolul al XIX-lea.

După Tezaur, valea se lărgește și Petra începe să se desfășoare cu adevărat. Fațade, morminte, temple și scări săpate direct în stânca roșiatică apar peste tot, pe versanți, în pereții văii, sus pe terase greu accesibile. Orașul pare mai degrabă descoperit treptat decât construit. Cu cât înaintezi, cu atât îți dai seama mai clar că Petra nu înseamnă doar câteva monumente celebre, ci un întreg oraș ascuns între stânci.

Petra avea tot ce avea un mare oraș al lumii antice. Nabateenii au construit aici temple, piețe, băi, locuințe, străzi pavate și chiar un amfiteatru săpat direct în stâncă, mărit mai târziu de romani. Se spune că orașul ar fi avut zeci de mii de locuitori în perioada lui de maximă prosperitate, lucru aproape neverosimil când vezi cât de arid este ținutul din jur.

Ne-ar fi trebuit câteva zile bune ca să-l vedem pe îndelete. La fiecare cotitură apăreau alte morminte, alte scări, alte fațade cioplite în piatră. Căldura însă devenea tot mai greu de suportat, iar umbra din siq rămânea deja mult în urmă. Spre după-amiază, ruinele și stâncile începeau să radieze căldura înapoi spre noi din toate părțile.

La un moment dat am renunțat. Am făcut stânga împrejur și am pornit înapoi prin canion, spre autocar. Petra rămânea în urmă, încă plină de locuri nevăzute

După o vizită la Petra începi să înțelegi că orașul acesta nu aparținea unei singure lumi. În fațadele și mormintele lui se amestecă influențe egiptene, elenistice, mesopotamiene și romane. Coloane clasice apar lângă zei semiți fără chip, iar monumente care amintesc de Mediterana răsar din mijlocul deșertului.

Petra pare un uriaș alambic al lumii vechi. Timp de secole a adunat aici caravane, negustori, beduini, funcționari romani și călători veniți din toate colțurile Orientului Apropiat și ale Mediteranei. Iar după două mii de ani continuă să facă același lucru.