Am ajuns în Wadi Musa, adică valea lui Moise, pe la prânz. Suntem în mijlocul deșertului. Afară sunt 46 de grade, destul ca să-ți fiarbă sângele în vine și să-ți explodeze capul de căldură. Nu facem parte dintr-o caravană ce duce mătase fină din China cea îndepărtată, sau mirodenii prețioase și frumos mirositoare din India, sau smirnă și tămâie din Yemenul Arabiei. Suntem doar niște oameni moderni ce-au dat în patima turismului și-au decis că doar dacă văd cu ochii lor tot felul de locuri și lucruri înțeleg cu adevărat tainele de ieri și de azi ale lumii. Ne despărtim cu greu de răcoarea (relativă) din autocar și ne îndreptăm spre intrarea în ceea ce este astăzi complexul arheologic de la Petra – una dintre cele 7 noi minuni ale lumii – grăbiți să admirăm îndeaproape ruinele vechiului oraș al nabateenilor.
Nu suntem nicidecum singurii bezmetici. Sute și sute de alți călători înarmați cu pălăriuțe, umbrele, baticuri, keffiyeh-uri își trag picioarele pe drumul ce duce în orașul antic. Cine se încumetă și are buzunarele mai pline poate lua o trăsurică sau poate încăleca un cal, măgăruș sau cămilă – la alegere. Sunt totuși puțini cei ce o fac, mai mult cei ce se întorc. Caprele, muuuult mai deștepte decât noi, își fac siesta la umbră.
Pornim la drum. Ne așteaptă o plimbare de doi kilometri și jumătare până în oraș, din care aproximativ un kilometru îl vom străbate prin siq – canionul strâmt ce străjuiește Petra dinspre apus. De-o parte și de alta a drumului ne întâmpină pietrele djinilor și morminte vechi. Uite unul construit după moda egipteană cu obeliscuri masive. Altul , după moda babiloneană ne trimite pe scări spre cer. Zei semiți, fără chip, ne privesc nepăsători. Până și Moise a trecut pe aici acu multe mii de ani, în rătăcirea lui de 40 de ani prin deșert. Fratele său, Aaron, e înmormântat colea sus pe colina ce se vede în zare.
Am ajuns, în sfârșit, în canion. E umbră, parcă se mai poate respira. Din punctul meu de vedere, canionul acesta este minunăția Petrei. Cu pereți înalți de până la 200 m și lat doar de 3 m, șerpuiește lin spre oraș. La intrare nabateenii, mari maeștri în colectarea apelor pluviale, au construit un baraj și un mare rezervor de apă. La baza stâncilor se văd și astăzi urmele canalelor prin care transportau apa. Priceperea cu care știau să adune lichidul atât de prețios aici i-a ajutat să transforme acest tărâm arid într-o oază de verdeață, să creeze un loc de popas binevenit pe lungul drum al mătăsii.
Siq-ul se termină brusc la Tezaur ( Al Khazneh ) cea mai cunoscută construcție a Petrei. Numele nu corespunde realității, clădirea s-a dovedit a fi un mormânt. Poate au fost îngropate aici și bogății, odată cu morții, dar nu se știe cine le-a găsit, sau dacă a avut cineva parte de ele.
Până să ajungem acolo însă, am avut parte de o „vămuire” mai specială. Cocoțate pe stânci, trei vămeșițe supravegheau convoiul. Când să trecem și noi auzim întrebarea cu care ne obișnuiseră deja controalele israeliene. De unde sunteți? Când ați venit? Răspund cuminte și, cum vămeșițele erau foc de frumușele, contraatac. Pot să-ți fac o fotografie? Poți – zic ele. Țac, țac câteva fotografii și plec mai departe. Precizare: nu, nu știu vorbi arabă, conversația s-a purtat în engleză.
După vreo două minute mă bate cineva pe umăr și-mi îndeasă în mână niște mărgele. Era vămeșița șefă. O întreb. Mulțumesc, dar de ce-mi dai mărgele, eu nu prea port așa ceva. Și vreau să i le înapoiez. Ea se ferește. Pentru că-mi placi- zice ea. Arată-mi poza ce mi-ai făcut-o. I-o arăt. Nu pare prea impresionată și dă să plece. Ii întind iar mărgelele și mă plâng că eu nu am nimic să-i dau. Ea mă întreabă. Dar niște farduri nu ai? Na, că n-a nimerit bine, nu găsești așa ceva prin poșeta mea. Dar în a mamei trebuie să fie, ea nu vrea să iasă din casă nerujată. Negociez un creion de contur de buze. Il întind fetiței care îl înșfacă și dispare cu repeziciune. Fetelor care ajungeți în Petra și care doriți mărgele, luați cât mai multe farduri cu voi, e valută forte.
După ce-am ajuns la Tezaur, valea s-a mai lărgit și ne-a condus la oraș. Ruine peste ruine săpate în piatra de culoare roșiatică, temple, morminte, amfiteatre toate ni s-au desfășutat înaintea ochilor. Ne-ar mai fi trebuit câteva zile să le rumegăm pe îndelete. Un bilet la Petra constă cam multișor – 50 de dinari iordanieni ( 1JD=1,4 USD) dar are valabilitate de 24 de ore. Poți pierde liniștit o zi întreagă dacă dorești să-l vezi cum trebuie. In plus, se spune că Petra este mult mai frumoasă dimineața, la răsăritul soarelui. Sunt organizate și tururi de noapte în care străbați siq-ul la lumina lumânărilor și în ritmul muzicii beduinilor. Cum pentru noi vizita era doar un punct dintr-un program foarte, foarte încărcat n-am avut parte de timpul necesar unei explorări amănunțite. La ora aceea din zi, a fost chiar o bucurie, ruinele nu ne ofereau prea multă umbră. Așa că am făcut stânga împrejur și ne-am întors pe același drum spre autocar, pentru a pleca mai departe, spre noi aventuri.
Fii primul care comentează