Graffiti

Omului îi place să zgârie și să mâzgălească. A zgâriat dintotdeauna, pe pereți, pe copaci, pe tot ceea ce-i pica sub mână.  Înainte să știe să construiască, să are pământul sau să scrie legi, a luat o piatră și a zgâriat pe peretele unei peșteri silueta mâinii lui. Încă nu era rugăciune, nici artă ci dovada lui Eu exist. Am atins acest loc. Rețineți.

Cincizeci de mii de ani mai târziu noi suntem la fel. Zidurile monumentelor sunt pline de X, Y sau Z a fost aici. Custozii au trebuit să pună panouri de protecție în dreptul lor. Sau, mai subtil, ne facem selfie-uri și le punem pe Instagram. Sau înfigem un steag într-un loc cucerit cu greu. Același gest, alt instrument.

Prin călătorii am dat peste câteva exemple care m-au intrigat. Exprimau același lucru, în fond, dar erau totuși nițel diferite.

---

În galeria superioară a Sfintei Sofia există o balustradă de marmură care a fost martoră la perindarea împăraților, a patriarhilor și a conciliilor. Pe ea, cineva a zgâriat în rune nordice: Halvdan a fost aici.

Halvdan era probabil un vareg mercenar angajat în garda imperială. Un soldat ce era obișnuit cu brutalitățile vieții și ale războiului, venit din nordul îndepărtat până la Constantinopol și ajuns să păzească pe cineva important. Mă gândesc că stătea în balcon și se plictisea de moarte. Poate păzea o prințesă pioasă.

Ca să-i treacă timpul a scrijelit în runele lui pe marmura lor. Atât. O declarație de existență și identitate.

---

La Garni, există un templu păgân care a supraviețuit cu greu în mijlocul unei Armenii creștine. Dar, din pragul lui Ahmet ne înștiințează, într-o frumoasă caligrafie arabă, că a ajuns și el aici. A hotărât să imortalizeze momentul scriind așa: Cu ajutorul lui Allah, Ahmet a fost aici.

Ahmet se minuna probabil pe el însuși cum ajunsese așa repede din Arabia în Armenia. Și a chemat martorul cel mai de încredere care să certifice că s-a întâmplat cu adevărat.

---

Pe zidurile Fortului Jesus din Mombasa, ridicat de portughezi în 1593, printre inscripțiile garnizoanei, în unele încăperi găsești numeroase graffiti-uri, desene cu nave și marinari. Eu le-am considerat autoportrete.

Mă gândesc că bieții marinari care le-au scrijelit erau vai de capul lor, săraci și necăjiți, trăgându-și sufletul după un drum chinuitor pe mare. Probabil nici ei nu știau prea bine ce caută în Africa de Est. Mă gândesc că nu știau scrie, altfel nu apăreau chipuri pe pereți ci nume. Dar din desene rezultă ceva clar. Erau foarte mândri de ei.

---

Pereții închisorilor din Veneția, atât cele din I Pozzi, puțurile umede de la subsol, cât și cele din I Piombi, încăperile fierbinți de sub acoperișul plumbuit, sunt bătucite cu graffiti. Unele erau zgâriate cu unghiile, altele cu un os rătăcit în mâncare. Unele erau mâzgâlite cu funinginea și fumul de la lumânare. Prin celulele acelea sunt peste 40.000 de astfel de însemnări, așezate unele peste altele.

Ele sunt o dovadă a disperării, a pierderii identității și a rezistenței umane în fața unui sistem judiciar implacabil. Parcă spun: Sunt încă aici! Nu am dispărut.

Găsești tot felul de mărturii acolo, de la calendare sub formă de bețe ce numără zilele, la nume și desene. Unii au sințit nevoia să-l cheme în ajutor pe Dumnezeu – Di chi mi fido, guardami Iddio (De cine am încredere, păzește-mă Dumnezeule). Alții dădeau sfaturi acelor necunoscuți ce aveau să le preia celula – Nega! (Tăgăduiește!) sau Coraggio! Non avere paura (Curaj! Nu avea frică). Prizonierii acuzați de erezie își foloseau pereții ca pe niște altare improvizate, încercând să-și demonstreze că nu și-au pierdut credința. Cel mai spectaculos exemplu este cel din Cella 10 din I Pozzi unde, un tânăr pictor din secolul al XVI-lea, Riccardo Perucolo, închis pentru erezie luterană, a transformat pereții celulei într-o adevărată operă de artă.

---

La Sigirya, pe fortăreața de stâncă din Sri Lanka au fost desenate pe la sfârșitul secolului al V-lea d.Hr. câteva fresce mari reprezentând dansatoare cu pielea aurie și doar cu podoabe drept veșminte. Nu se știe precis pe cine reprezintă. Unii spun că au fost pictate acolo cele 500 de concubine ale regelui. Alții sunt de părere că Fecioarele nu sunt reprezentări ale unor ființe omenești ci ale unor duhuri ale locurilor invocate de către rege pentru a-i veni în ajutor în vremuri de răstriște.

Pe peretele din fața lor, lustruit atât până a devenit ca oglinda, vizitatorii au scrijelit inscripții până prin secolul al IX-lea, prin care își mărturiseau preaplinul din suflet la vederea acelor Iele.

În majoritatea dintre ei glăsuiau hormonii:

Fete cu lanțuri de aur pe piept mă cheamă cu un semn. 
Acum, după ce-am văzut aceste splendide femei, raiul nu mă mai atrage în niciun fel.

Fecioara cu piele aurie mi-a ademenit ochii și mintea. 
Pieptul ei frumos m-a dus cu gândul la o lebădă îmbătată cu nectar.

Dar unul — bătrân poate, sau călugăr budist — a privit aceleași fresce și a scris altceva:

Tinerețea e în cele din urmă strivită de bătrânețe. 
Corpul ne e împuținat de nenumărate boli și, 
Vrând-nevrând, viața se consumă și piere. 
Dar iată-le, stând aici dintotdeauna
Imune la toate aceste rele.

---

De la Halvdan care se plictisea, până la omul acesta care a dat cu ochii de niște femei pictate pe stâncă și s-a trezit gândindu-se la moarte e tot același gest vechi și aceeași afirmație. AM FOST AICI!

Doar că pe drum, s-a tot adăugat ceva.