Buricul lumii

La începuturi era probabil un copac mai altfel, sau poate un pietroi. Nu era un copac oarecare ci Copacul. Sub el se odihneau vitele la amiază, sub el se spuneau toate poveștile importante, sub el s-o fi îngropat și ceva ce n-ar fi trebuit să mai fie dezgropat vreodată. Nimeni n-ar fi putut explica de ce tocmai acel copac și nu fagul aflat douăzeci de metri mai încolo. Pur și simplu, ăla era ăla. De la el măsurai distanțele zilei, „e cale de atâția pași de la copac câte degete deschizi din pumn”, fără să-ți treacă prin cap că tocmai ai inventat un sistem de coordonate.

Popoarele mai legate de pădure decât de piatră au dus ideea un pas mai departe și au sculptat-o. Așa or fi apărut stâlpii totemici. Un trunchi în mijlocul satului, care leagă pământul de ceea ce există dedesubt și ceea ce există deasupra. Era practic un copac care și-a dat seama ce e și a vrut să se asigure că și ceilalți știu.

Apoi au apărut orașele și cu ele, ambiția. Un sat se poate mulțumi cu un copac dar un oraș-stat cu temple și armată nu se mulțumește să fie un centru oarecare. Vrea să fie Centrul. Singurul. Al întregii lumi dacă se poate. Și aici lucrurile devin distractive pentru că fiecare civilizație, fără să se fi consultat una cu alta, a hotărât că Centrul e în ograda lor.

Grecii au găsit la Delphi o piatră rotunjoară pe care au botezat-o omphalos, buricul, și au decretat că exact acolo s-au întâlnit doi vulturi trimiși de Zeus de la marginile lumii. Tot așa, la capătul pământului, locuitorii Insulei Paștelui au desemnat o sferă de piatră, Te Pito o Te Henua, buricul lumii. Se spune că are energii speciale și a fost adusă acolo de strămoșii ce-au găsit insula aceea rătăcită în Pacific. La Ierusalim, Even ha-Shtiya, aflată actualmente sub cupola aurită numită Cupola Stâncii, este un pietroi de unde, chipurile, a început toată creația și pe care s-au întâmplat lucruri esențiale atât în tradiția evreiască cât și în cea islamică.

Dar nu toate buricurile sunt pietre, unele civilizații au mers și mai departe. N-au mai desemnat un centru, ci au construit un oraș întreg ca să fie centrul. Qosqo, capitala incașilor, era croită astfel încât din ea radiau cele patru drumuri mari, suyu, către cele patru colțuri ale imperiului, exact cum radiază liniile dintr-un punct, doar că liniile aveau sute de kilometri și capete de imperiu la celălalt vârf. La fel, Orașul Interzis din Beijing nu era doar reședința împăratului, ci o copie pe pământ a cerului. Planul lui reproduce constelațiile din jurul Stelei Polare, locul în jurul căruia se rotește tot cerul nopții. Împăratul ceresc avea casa lui acolo sus; împăratul pământesc și-a construit-o identic, dedesubt.

Toți au avut dreptate. Toți au greșit. Niciunul n-a știut de ceilalți.

Pe urmă au apărut imperiile și buricul, surpriză, nu a dispărut ci s-a mutat la birou. Romanii și-au pus propriul punct zero în Forum, Umbilicus Urbis și lângă el, Milliarium Aureum, stâlpul de aur de la care se calculau toate drumurile imperiului. Câteva secole mai târziu, după ce capitala s-a mutat la Constantinopol, s-a repetat figura, Milionul, alt stâlp de unde se măsura totul. Sacrul mai era pe-acolo dar deja se simțea mirosul de funcționar.

În zilele noastre ideea asta romană s-a bagatelizat cu totul. Fiecare capitală, fiecare oraș cu stimă de sine și-a desemnat propriul său buric și l-a botezat Kilometrul 0. De cele mai multe ori e atât de banal încât nimeni nu-l mai bagă în seamă. Și totuși, ironia e că plăcuța asta banală repetă, fără să-și dea seama, un salt care se petrecuse deja cu mult timp în urmă. Buricul își pierduse adresa cu secole înainte, undeva în India, când s-a transformat în cifră.

Saltul s-a petrecut cândva în primele secole ale erei noastre, consemnat în anale abia în anul 876 d.Hr., la Gwalior, printr-o inscripție. Cifra zero nu mai era un pietroi ci un număr propriu-zis, cu care puteai calcula. Grecii, cu toată geometria lor sofisticată, s-au blocat la noțiunea de vid. Pentru ei, ceea ce nu există nu poate „fi” în niciun fel, darămite să aibă și cifră proprie. Indienii aveau deja un cuvânt pentru vid, śūnya, filozofia lor îl considera extrem de interesant, nu era deloc ceva de evitat. Era o stare ca și celelalte, demnă de a fi contemplată. Iar la budiști vidul era o stare plină de potențial, locul din care putea apărea orice. De la vidul filosofic la zero matematic, saltul s-a dovedit ușor de făcut. Și așa, buricul s-a făcut nevăzut, a devenit un punct fără coordonate. De la el se măsoară totul, dar el nu e nicăieri.

Povestea nu se termină aici. Buricul lumii moderne s-a mutat în Univers, într-un loc pe care nu îl poți vizita, nu-l poți fotografia dar despre care poți vorbi totuși cu emfază la o cină, centrul unei găuri negre. Este Singularitatea, locul unde toate legile fizicii își dau demisia, unde distanța și timpul, așa cum le cunoaștem, ridică din umeri și ies din scenă. Un sanctuar nou, păzit nu de preoți, ci de un orizont al evenimentelor de unde nici lumina nu mai are voie să se întoarcă și să povestească ce a văzut. După unele păreri, extrem de științifice, din centrul unei găuri negre s-ar putea naște un univers nou. Exact ce credeau și cei de la Delphi sau de sub Cupola Stâncii despre piatra lor, locul din care a izvorât lumea.

Buricul lumii. L-am avut mereu. Doar că, de fiecare dată, a fost altundeva.