Se cunoaște faptul că flamanzii și valonii din Belgia nu se prea înghit. Valonii, vorbitori de franceză, îi consideră pe flamanzi cam neciopliți, țărani harnici de altfel dar fară prea multe pretenții. Partea „olandeză” a populației, flamanzii, îi consideră pe valoni înfumurați și mai mult buni de gură decât de treaba. Și, fiecare din părțile implicate, din dorința de a termina cu partea adversă, au inventat în sutele de ani de conviețuire, un altfel de arsenic: berea.
O otravă pe care o servești cu plăcere la fiecare masă. Belgienii se laudă că au peste 1000 de sortimente de bere. Fabricate din orz dar și din grâu, tratate cu tot soiul de amestecuri de ierburi aromatice sau fructe, albe platinate, blonde, roșcate sau brunete, berile belgiene te ademenesc, oricât ai vrea să le reziști. Pentru a crește rafinamentul, fiecare bere este servită într-un anume fel de pahar, pentru a-i pune în valoare culoarea, pentru a-i păstra savoarea și aroma.
Vinovații principali pentru renumitele sortimente Chimay, Orval, Westmalle, Achel și altele … sunt călugării trapiști de la respectivele mănăstiri care au și dat numele brandului ( aceeași călugări sunt responsabili și pentru inventarea brânzei trapist, existentă și pe plaiurile mioritice). Se spune că în Evul Mediu berea se bea în loc de apă, mult mai sănătoasă și lipsită de germeni decât apa.
O altă delicioasă „otravă” belgiană, prezentă în cantități industriale la mai toate colțurile de stradă este ciocolata. Tradiția fabricării ei nu este la fel de veche ca cea a berii, totul s-a întâmplat mult dupa ce-a descoperit Columb America. In Belgia, ciocolata servită la început sub formă lichidă, a apărut în secolul al XVII-lea, adusă de spaniolii care dominau înca țara. Abia în secolul al XIX-lea au apărut micile făbricuțe care produceau bomboanele și ciocolata pe care o cunoaștem noi astăzi.
Habar n-aveam ce complicat e tot procesul de obținere a ciocolatei, ce drum lung trebuie să parcurgă bietul bob de cacao din fructul pomului care îl produce până în delicioasele bomboane. Arborele de cacao este cam pretențios de felul lui. Iubește mult căldura și umiditatea, dar urăște soarele și vântul. Se simte cel mai bine la umbra unor copaci mai înalți, în adâncul junglei americane. Fiecare arbore poate produce între 20 și 40 de fructe sub forma de păstăi care, la rândul lor, conțin între 20 și 40 de boabe de cacao. Culesul are loc de două ori pe an, fructele sunt tăiate cu macetele în două, boabele sunt scoase și puse la fermentat în grămezi mari. Fermentarea este crucială pentru calitatea ciocolatei. Următorul pas este uscarea boabelor la soare, pentru a le reduce cantitatea de apă de la 60 % la 6 %. După aceea boabele sunt adunate în saci și trimise fabricilor de ciocolată. Aici începe o altă poveste. Boabele sunt prăjite, vânturate, măcinate, amestecate cu zahăr și alte ingrediente și transformate într-o pastă. In 1825 s-a descoperit procedeul prin care se extrage untul de cacao din această pastă. Acest ultim ingredient a permis cofetarilor o mai ușoară modelare a amestecului. Și uite-așa au apărut bomboanele de ciocolată, turnate în tot felul de forme: scoici, pisici, caței, Moș Crăciuni, iepurași și cam tot ce vă poate trece prin cap.
Toate aceste informații le-am aflat la muzeul ciocolatei din Brugge. Tot aici este povestită și istoria nectarului zeilor maiași și azteci , ciocolata amestecată cu chili și alte ingrediente pipărate. Pentru a pleca la luptă războinicii aveau nevoie de amestecuri întăritoare iuți, nu dulcegării. Boabele ce cacao erau foarte prețioase pentru amerindieni. Puteai cumpăra un iepure cu 10 boabe, iar un sclav cu 100.
Și acum câte ceva despre altă specialitate belgiană: dantela. Pe vremea Renașterii și a Iluminismului era considerată culmea rafinamentului vestimentar în întreaga Europa, iar Flandra locul din care proveneau cele mai fine, mai sofisticate și complicate modele. Carol Quintul a și dat un decret ca în fiecare școală și mănăstire flamandă să fie învățat meșteșugul împletirii dantelei, care nu e ușor deloc. In timp s-au dezvoltat mai multe tehnici de lucru:
-dantela cu acul – vârful artei, este cusută cu acul și ața, după un model desenat pe hârtie. Construcția urmează desenul fără a străpunge vreodata hârtia.
-dantela tăiată – se obține prin extragerea firelor din țesătura de bază și brodarea marginilor țesăturii rămase
-dantela pe mosorele – se obține prin înnodarea, răsucirea firelor de ața așezate pe bobine mici de lemn.
Și o mică demonstrație. Pe foaia de hârtie așezată pe o pernița este desenat modelul viitoarei dantele. Mâini pricepute învârt cu o viteză amețitoare o mulțime de mosorele pe care e înfășurată ața, materia primă a viitoarei opere de artă. Din când în când, procesul se oprește și dantelăreasa fixează cu ace bucata terminată, pentru a-i stabiliza forma dorită, după care începe iarăși iureșul degetelor. E nevoie de o săptămână pentru a termina un lucrușor mare cât o palma.
Nu am rezistat tentației, și am cumpărat și eu o mică mostră, deși cam ardea la buzunar. Dantelăreasa a fost foarte darnică cu explicațiile mai ales după ce a aflat că vin din România. Fiica dânsei tocmai se întorsese dintr-o excursie făcută la noi și a venit cu amintiri și impresii foarte plăcute despre locuri și oameni. Singurul lucru de care s-a cam temut au fost „câinii sălbatici” din orașele românești.
Toate aceste povești, multe dintre ele noutăți pentru mine, le-am aflat în Brugge, oraș aflat în Flandra de Vest. Orașul, menționat prin documente încă din anul 840, și-a avut perioada de glorie între secolele XII – XV, când era unul dintre cele mai mari și mai bogate orașe ale Europei. Faima și-o datora manufacturilor care produceau stofe, tesături și tapiserii, cele mai bune din lume. Bogăția și-o datora priceperii cu care știau locuitorii săi să facă comerț. In acea vreme Brugge avea ieșire la mare prin canalul Zwin și portul aflat la mica distanță de oraș, în Damme. De pe la 1500 canalul a început să se colmateze iar orașul a căzut încet, încet în uitare și, din fericire pentru turiștii din zilele noastre, în conservare. Astăzi, Brugge este un oraș medieval readus la viață. Și nu un oarecare oraș prăpădit și murdar, ci unul strălucitor, curat, cu străzi pavate cu piatră, cu case zdravene din cărămidă roșie, cu fațade impunătoare ale vechilor clădiri ale ghildelor, un oraș mustind de viață. Acum comerțul se face cu mâncare bună, multă ciocolată și bere, decorațiuni de Crăciun și nu în ultimul rând plimbări cu bicicleta, caleașca sau barca – vaporașele nu pot trece pe sub podurile joase din oraș.
Belgienii, spre deosebire de frații lor de la nord, olandezii, sunt în majoritate catolici. Orașul are două catedrale impunatoare cu turnuri inalte de aproate 100 m, Onze-Lieve-Vrouwekerk (în traducere să-i zicem Notre Dame) și Catedrala Sfântul Salvador și o mulțime de alte biserici. La colțul caselor sau deasupra ușii de la intrare sunt așezate mici sculpturi ale Fecioarei Maria cu Pruncul.
Belgienii moștenesc de la catolici și pasiunea pentru procesiunile religioase. In Brugge are loc una și în 15 august cand orașul sărbătorește „Brugse Belofte”. Cu mic cu mare orășeni îmbrăcați în costume de epocă străbat un traseu stabilit anume, purtând icoane ale Mariei. Parcă ar fi un spectacol pregătit special pentru turiști, dar având în vedere că fac această procesiune din anul 1304, nu-i putem învinui de gânduri ascunse. De fapt , orașul comemorează întoarcerea cu bine a milițiilor care au luptat contra stăpânirii franceze pe care au reușit să o alunge, câstigându-și astfel independența.
Dar mie mi-a plăcut Brugge, seara după apusul soarelui. Atunci, după ce jumătate din turiști s-au retras pe la casele lor sau pe la cafenele, după ce s-au aprins luminile strategic amplasate, am putut savura aerul romantic al orașului.
Seara se dau mici concerte.
PS.
Am uitat să pomenesc ceva interesant: locașurile beguine. Se spune că văduvele și orfanele cruciaților, rămase fără un sprijin după plecarea bărbaților în Țara Sfântă, s-au adunat în locașuri semireligioase denumite ulterior Beguinaje. Femeile duceau o viață evlavioasă , trăiau asemenea călugărițelor fără însă a depune jurământ. Ordinul s-a păstrat , mai ales în Flandra, sute de ani. Femeile beguine au reușit să trăiască o viață independentă, susținută prin munca lor – erau dantelărese pricepute – în aceste „orașe ale păcii”. Aproape fiecare oraș flamand are un locaș beguin.
Și dacă stați mai mult prin preajmă poate încercați și o mică plimbare cu bicicleta la Damme, la țară.
Fii primul care comentează