Vatican
jurnal roman - capitolul 1

Oricare călător ce-ajunge la Roma, doar dacă nu se încăpățânează cu tot dinadinsul, se poate lăuda cu ușurință c-a vizitat două țări diferite dintr-o singură lovitură, Italia și Vaticanul. Singura scuză rezonabilă care ar explica motivul pentru care n-a trecut granița ar fi că nu mai avea loc să pună piciorul în jumătatea de kilometru pătrat ocupată de țărișoara papilor, din pricina puhoiului de lume ce se adună de obicei aici.

Din fericire, eu n-am avut nici una din cele două probleme, ba dimpotrivă, m-am încăpățânat să fac față cozilor interminabile și îngrămădelii îngrozitoare care-mi strică de obicei cheful de vizite. Și uite-așa se face că anul acesta am reușit să vizitez singurele două teocrații ce există pe lumea asta: Iranul ayatollahilor și Vaticanul papilor.

Un Angelus cu Papa Francisc

Prima trecere a frontierei am făcut-o duminică la prânz. Aveam întâlnire cu mama în Piața San Pietro pe la 12, 12 și un sfert, la rugăciunea Angelus. Mama stătea comod în fotoliu, la Arad, în fața televizorului, iar eu trebuia să-i fac cu mâna din piață. Am ajuns cu vreo jumătate de oră mai devreme, am dat din coate să prind și eu un loc bun dar tot degeaba, nu ne-am întâlnit. După un timp am vrut să dau bir cu fugiții, dar mama nu m-a lăsat. Bine că ai fost la zăpăciții ăia de Ashura, dar pe Papa Francisc nu vrei să-l asculți ! – mi-a bătut ea obrazul ca o admiratoare statornică ce-i e. M-am conformat și-am încremenit locului, ce era să fac.

Am stat si-am ascultat ce-mi povestea papa Francisc despre o credință mare cât un bob de muștar ce poate muta un sicomor în mare ( sau munții din loc, cum e pe la noi ). Doar că mărimea asta nu trebuie interpretată cantitativ ci mai degrabă calitativ. Credința noastră n-are nevoie să fie mare, mândră, ostentativă și sigură de sine. Ar trebui să fie mai degrabă smerită, ar trebui să simtă o mare nevoie de Dumnezeu și, așa mititică și adunată cât într-un bob, să I se încredințeze pe deplin. Și oare cum ne-am putea da seama de adevărul credinței noastre? Mică cât un bob de muștar, dar o fi ea curată, sinceră? Măsura credinței, zicea papa, este slujirea. Cel cu o credință adevărată nu așteaptă răsplată pentru faptele lui, e gata să slujească de bunăvoie și cu bucurie.

N-am înțeles eu chiar tot ce-a spus el acolo, dar ideea principală tot am prins-o. La sfârșit de tot ne-a mai rugat ( ca întotdeauna ) Per favore, non dimenticate di pregare per me, ne-a urat poftă bună și s-a retras.

La fel am făcut și eu, înotând cu greu în marea de oameni, nu înainte de a-mi cumpăra on-line un bilet la Muzeele Vaticane pentru a doua zi. De frica cozilor imense pe care le-am văzut în acea duminică, mi-am luat unul cu skip the line pentru muzee și cu acces la grădini. Ziua de luni aveam s-o petrec la Vatican

Giardini Vaticani – prin Grădinile Vaticanului

Luni dimineața, m-am grăbit iar spre piața San Pietro. Aș fi vrut să încep ziua cu o vizită în basilică, dar coada la intrare era deja înfiorător de lungă și adormită, n-aveam nici o șansă să o birui până la ora trecută pe biletul meu on-line de la muzee. Așa c-a trebuit să pierd nițel vremea dând ocol zidurilor. La ora fixată m-am prezentat la poartă și-am intrat ca-n brânză, fără să aștept un minut.

Primul punct pe ordinea de zi a fost un tur al grădinilor. Am fost nițel dezamăgită când am aflat că nu va fi deloc o plimbare pietonală ci doar motorizată. Am fost îmbarcați cu toții într-un microbus dotat cu un ghid audio, cu care am făcut un tur de țară, nu de oraș. Chiar dacă se pornise o ploaie măruntă, tot mi-ar fi plăcut să fac o plimbare la pas prin grădini.

Dacă-mi mai aduc bine aminte, turul a durat aproximativ 45 de minute. După ce l-am terminat, am fost invitați direct în Muzeele Vaticane.

Musei Vaticani – Muzeele Vaticane

Trebuie să recunosc, cu tristețe, că vizita în aceste muzee a fost de-a dreptul traumatizantă. N-am mai avut parte de o așa îngrămădeală de oameni în viața mea, în nici un alt muzeu pe care l-am vizitat. În cea mai mare parte a timpului am mers încolonată, ca la paradă, într-o masă mare de alți mărșăluitori, iar în zonele cu cele mai vestite opere de artă a trebuit să stau la coadă ca s-apuc să văd ceva. Puctul culminant l-am trăit în Capela Sixtină, unde am stat în poziție de drepți, că altfel n-aveam loc. Și eu care credeam că în octombrie lumea stă pe-acasă. Oare cum o fii aici în august?

Acestea fiind condițiile, am hotărât să-mi restrâg pretențiile și să scurtez vizita, cu toată tentația ce-o prezentau colecțiile de artă strânse cu sârg de nenumărate generații de papi. Am trecut prin muzeul Gregoriano Egiziano, cel cu colecția de artă egipteană, apoi prin muzeul Pio-Clementino, cel cu multe sculpturi greco-romane. Am vrut musai s-ajung în Stanze-le lui Rafael și în Capela Sixtină. Nu mi-a părut deloc rău când am dat peste scara spiralată a lui Bramante, abia așteptam să ies afară, la aer, să scap din balamucul acela.

Basilica di San Pietro

Mi-am revenit stând la coada de la intrarea în Basilica San Pietro. Dacă tot pusesem Vaticanul pe listă în acea zi, mi-am zis c-ar trebui să epuizez subiectul cu totul. Vorba vine cu totul. N-am urcat în cupola lui Michelangelo și n-am coborât în catacombe, nu m-au prea tentat.

Intrarea în biserică e gratuită dar tot se lasă cu stat la coadă din pricina filtrelor de securitate. Odată trecută de ele am scăpat și de senzația de claustrofobie moștenită din muzee. Basilica e atât de mare, atât de încăpătoare încât n-a mai contat mulțimea aceea de oameni ce-o vizita. Ne-a înghițit pe toți fără probleme, i-am ajuns doar pe-o măsea.

M-am învârtit printre morminte de papi, îngerași mai mari decât mine, statui uriașe de apostoli și sfinți, până mi s-au descărcat cu totul bateriile. Abia am mai avut putere să mă târâi până acasă și să mă prăbușesc lată cu capul pe pernă. Ziua aceea a fost, de departe, cea mai grea din cele petrecute la Roma.

+3

0