Astăzi am profitat de vremea frumoasă de afară și am tras o fugă până în Potlogi. Vroiam să văd cum s-au folosit fondurile europene pentru restaurarea palatului brâncovnesc și să schimb gustul amar cu care rămăsesem cu vreo zece ani în urmă când am mai fost pe-aici și m-am întristat la vederea minunăției de palat ajuns în paragină. Experiența de astăzi a fost cu totul altceva.
Am fost întâmpinată de un domn muzeograf care m-a purtat peste tot și mi-a povestiti din istoriile locului. Pentru că palatul se află încă în campanie de promovare iar lucrarile de amenajare nu sunt 100% terminate, nu am plătit taxă de intrare. Aș fi dat bucuroasă bani pe bilet, aș fi cumpărat și o broșură sau o cărticică în care să fie scrise povestirile auzite. Poate data viitoare. Am prins însă din zbor un pont. În explicațiile ghidului revenea mereu numele lui Anton-Maria del Chiaro, secretarul florentin a lui Constantin Brâncoveanu. Ajunsă acasă am dat o căutare pe internet și, spre bucuria mea, am putut descărca „Revoluțiile Valahiei” cartea în care del Chiaro își amintește, cu dragoste și înțelegere, de timpul petrecut în Valahia. Am citit-o pe nerăsuflate.
Am aftat din ea că
Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca două corăbii pe o mare furtunoasă, unde rare ori se bucură cineva de linişte şi odihnă.
Provincia aceasta se împarte în 17 părţi, sau teritorii, care sunt numite de valahi, în limba lor, judeţe, adică judecătorii, sau vicariate sau autorităţi şi numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzău, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, Săcureni, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea, Mehedinţi şi Romanaţi; aceste din urmă 5 judeţe sunt actualmente în puterea nemţilor, cari pretind, şi nu fără motive temeinice, că din vremuri foarte vechi aceste judeţe au aparţinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei.
Pămîntul ţării e tot ce poate îi mai fertil şi mai desfătător. De la Dunăre până la Bucureşti (care se află în mijlocul Valahiei), şi de la Bucureşti până la Târgovişte, care se află la o depărtare de 14 ore de drum, nu se vede de cît o vastă şi delicioasă câmpie, în care nu se găseşte nici cea mai mică piatră. Se văd multe şi foarte frumoase păduri; mai ales de stejari aşezaţi cu atâta simetrie, şi păstrate atât de curate, că de la un capăt la celălalt al pădurii se pot uşor descoperi persoane ascunse.De aici, precum şi din ori care altă ramură de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui Constantin Brâncoveanu. De cît belşug e în ţară, ajunge constatarea că din Transilvania se trimet la păşunat în Valahia turme de cai, de porci şi de oi. Din Valahia se îndestulează Veneţia cu ceară, vite, precum şi depozitele sultanului cu unt şi miere, cu prisosinţă.
Palatul din Potlogi a fost ridicat în anul 1698 pentru a fi loc de popas domnitorului în drumul său din București către Târgoviște. Spune del Chiaro:
Târgoviştea a fost în vechime reşedinţa domnitorilor, într-o vreme când aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutată, din ordinul stăpânitorilor, la Bucureşti, care e mai aproape de Dunăre şi de graniţa lor. Totuşi Principele Brîncoveanu locuia la ţară cel puţin 6-7 luni pe an, ceia ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, căci trebuiau să urmeze Curtea, cu mare cheltuială. Turcii priveau şi ei cu ochi răi această preferinţă a Voevodului, căci Târgoviştea era mai aproape de munţi decât de malurile Dunărei, şi vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemulţumiri.
Dar mazilirea domnitorului era încă departe în 1698. Palatul a fost construit pentru fiul cel mare al Domnului, tot un Constantin, și seamănă foarte mult cu reședința de la Mogoșoaia. În spatele zidurilor de incintă călătorul dă într-o curte mare de primire a oaspeților în fundul căreia se ridică palatul. În stânga se deschide o poartă către o altă curte și grădină destinată slujitorilor. În spatele conacului se află o altă grădină, destinată desfătării domnitorului și a familiei sale, ce dădea într-un mic heleșteu.
Vizita noastră a început la Drușcărie. Am văzut aici două trăsuri din vechime și tot felul de obiecte de drușcărit. Am lăsat în urmă Cuhnia și am fost poftiți la palat. Păcat că nu am avut voie să fac câteva fotografii în interior. Aș fi luat ca amintire stucaturile fine de pe pereți, brățările purtate de domnițe și de sclavele lor, câteva săbii nițel ruginite și mai ales documentul pe care se vedea semătura lui Constantin Brâncoveanu. Dar așa, a trebuit să mă mulțumesc doar cu fotografiile ce urmează.
Am să presar printre ele impresiile lui Anton-Maria del Chiaro despre românii valahi. Prea mi-au plăcut.
Zice secretarul despre Domnul valah.
Pentru cumpărarea noilor potentaţi impuse ţării noi biruri, dar suportabile, ceea ce făcu poporul să spuie că: „Principele Constantin Brâncoveanu jumuleşte ţarea fără s-o facă să ţipe.”
Despre obiceiurile și moravurile valahilor:
Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.
Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelui şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă, şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 săptămâni, în Martie 1710, în călătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua. În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.
Spun ţăranii din Valahia că împreună cu berzele pleacă atunci şi rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate în spate de berze până îşi pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte curios, cu toate repetatele mărturii.
Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru și alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.
De Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează, casele sunt cutreerate de servitorii Curţii, cu urări de sărbători fericite şi strângând bacşişuri; călăreţi cu harapnicele, rândaşi de grajd cu ţesalele, cei de bucătărie cu mici piuliţe şi piluge, însfârşit darabani, trâmbiţaşi, cobzari şi alţi muzicanţi, creştini şi turci,”astfel că trebue ţinută sau uşa încuiată, sau punga deschisă”.
Era o veche datină, ca la zile solemne sau la nuntă boierească, farfuriile să nu se ridice de pe masă, ci se puneau una peste alta, şi se formau coloane de farfurii atât de înalte, că boierii, chiar în picioare, nu vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei.
Și ceva mai puțin măgulitor, dar cât de adevărat …
S-ar cădea, ca pe lângă această înşirare de cărţi tipărite, să fie şi o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectivă, e greu de închipuit, căci fiecare boier posedă câte-o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegreşte voevozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la aceştia. Unii boieri pătrund pe fiii lor din copilărie cu acest soi de istorii, astfel că conţinutul ziselor cronici devine tradiţie în familiile lor.
Păcat că nu ne-am lecuit de boala asta nici în zilele noastre.
Una peste alta, pot trage linie după ziua de stăzi și constata două plusuri. Buna impresie pe care mi-a lăsat-o straiele noi ale palatului brâncovenesc din Potlogi. Și descoperirea Revoluțiilor Valahiei ale lui Anton-Maria del Chiaro, secretarul Măriei Sale Constantin Brâncoveanu.
Fii primul care comentează