Vechiul oraș imperial – Yasunari Kawabata

Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata
A primit de la mine 5 steluțe din 5.

Din fericire acum opt ani, când am citit-o pentru prima dată m-am învrednicit să notez câteva rânduri despre impresia pe care mi-a lăsat-o. Ziceam atunci …

Dintre cărțile lui Yasunari Kawabata pe care le-am citit, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici toate personajele par a bâzâi în armonie cu universul. Și drept răsplată Universul le vine în întâmpinare și-i ajută să-și rezolve problemele.

Aflăm din ea povestea a două tufe de viorele și a două surori gemene. Mai aflăm cât e de greu să creezi un chimono sau un obi și cât e de complicat să-l dăruiești cu delicatețe și eleganță. Și mai aflăm multe lucruri despre orașul Kyoto … prilej pentru a visa la excursia plănuită și așteptată.

-Copil abandonat, deci? a murmurat el. Chieko-san, chiar te gândești într-adevăr că ești un copil abandonat? Dacă tu ești un copil abandonat, atunci și eu sunt, din punct de vedere spiritual … Probabil că toți oamenii sunt copii abandonați. Atunci când ne naștem, nu înseamnă că am fost aruncați în această lume de către zei ?

Ce fel de muzică s-ar potrivi acestui roman ? Duo des fleurs din Lakmé a lui Léo Delibes sau poate Barcarola din Povestirile lui Hoffmann ale lui Jacques Offenbach.

La opt ani distanță impresiile sunt aproximativ aceleași dar nițel mai elaborate.

Rămân la impresia că există în cartea aceasta un bâzâit aproape imperceptibil, ca un zgomot de fond al vieții. Nu este deloc o fisură și nici o ruptură, nimic din cheia dramatică cu care suntem noi obișnuiți să viețuim. E doar o abatere minimă față de armonia universului, suficientă cât să-ți dai seama că lucrurile sunt totuși vii.

După logica shintoistă există pe lumea asta o ordine ținută laolaltă de musubi, legătura vie care unește lucrurile fără să le amestece și fără să le forțeze. Tot așa, în Kyoto-ul lui Kawabata lumea nu se dezechilibrează și nu cere să fie reparată. Orașul, natura, oamenii, anotimpurile își văd de drum cu aceeași siguranță calmă. Doar că, pentru un an, lucrurile vibrează puțin mai accentuat. Gesturile, privirile, întâlnirile nu sunt epocale, ci confirmări ale unei ordini care funcționează fără să se explice.

Întâlnirea surorilor nu vine ca o surpriză și nu cere consecințe. Era deja anunțată de lucruri mărunte, de semne care nu strigă, ci doar se lasă observate, așa cum viorelele pot crește într-un arțar fără să sfideze lumea. Nu e nevoie de dramatism ca ceva să fie adevărat. E suficient să vibreze în ritmul universului.

Grija față de celălalt nu apare ca virtute câștigată. Ea există dinainte, ca mod de a fi. Nimeni nu devine mai atent, nimeni nu învață ceva esențial. Oamenii funcționează așa dintotdeauna, iar cartea doar le face mișcările vizibile, ca pe niște cercuri fine în apă.

Dacă există o răsplată, ea nu vine sub forma unei rezolvări sau a unui final rotunjit. Răsplata este că lumea continuă să funcționeze fără zgomot mare, fără conflicte inutile, fără nevoia de a forța sensul. Universul nu intervine și nu corectează. El doar ține lucrurile laolaltă, iar oamenii care nu ies din ritm simt asta ca pe o liniște firească.

Bâzâitul rămâne. Nu dispare. Dar nici nu crește. E semnul că viața nu e o schemă perfectă, ci o vibrație comună, în care micile abateri nu strică armonia, ci o fac audibilă. Iar după ce anul acesta trece, rămâne nagori, un alt concept shintoist, al urmei lăsate de ceva ce a fost și care nu e pierdere, nici tristețe, ci o prezență discretă care continuă să fie simțită.