Pădurea Letea

Odata demult, acum vreo treizeci şi ceva de ani, pădurea Letea mi-a tulburat liniştea. Nu că aş fi ştiut de existenta ei sau că aş fi fost pe-acolo, că m-aş fi rătăcit printre liane şi copaci contorsionaţi, în miez de noapte sau pe vreo furtună înfricoşătoare. Nici pomeneală. Catastrofa care m-a lovit pe mine a fost o lecţie la româna , prin clasa a şasea parcă, o poveste despre pădurea Letea. Nu mi-a plăcut deloc lecţia aceea, nu am învăţat nimic şi ,consecinţă fatală, am luat prima notă de 5 (cinci) din viaţa mea. O catastrofă, bineinţeles , un moment iniţiatic prin care a trebuit să trec.

Şi aşa, am rămas eu cu un dor legat de aceasta pădure, să mă duc o data în viaţă măcar, să văd şi eu ce mi-a stârnit un asemenea resentiment. Şi uite-mă după treizeci şi ceva de ani, în Delta Dunării în drum spre împlinirea dorinţei. Drumul e lung, punctul de pornire fiind Uzlina pe braţul Sf. Gheorghe, iar Letea fiind hăt departe spre nord spre braţul Chilia şi graniţa cu Ucraina.

In satul Letea, învecinat cu pădurea cu pricina, se ajunge doar cu barca. Toate vehiculele pe roţi din sat părăsesc arareori aşezarea, după cum ne povesteşte ghidul nostru. Locuitorii Letei sunt ucrainieni, nu ruşi lipoveni, nici moldoveni, nici bulgari ca vecinii lor din satele mai apropiate Periprava, Sfiştiofca sau Cardon, ci ucrainieni refugiaţi aici de mai bine de 200 de ani, de frica armatelor şi reformelor ţariste, haholi .

Şi uite-ne ajunşi într-un locşor paşnic, plin de nuferi, trestii şi stuf, pe o vreme frumoasa şi însorită – deşi prognoza meteo anunţase ploaie şi furtună. Auzind oamenii de ce ne temeam noi au cam zimbit pe sub mustaţă şi ne-au promis un chef pe cinste dacă aduceam ploaia, aşteptată de ei de prin aprilie.

Culorile locului sunt alb, verde şi albastru. Căsuţele sunt cochete, altfel decât ce am văzut prin satele româneşti.Din păcate satul nu mai e la fel de populat ca în vremurile lui bune. Oamenii au plecat la oraş să caute o viaţă mai bună şi poate mai uşoară dar sigur mai agitată. Aşa se văd lucrurile din papucii mei de orăşean care tânjeşte din când în când la linişte şi o viaţă care să nu treacă în pas alergător, dar sigur s-ar adapta mai greu fără comodităţile de la oraş. Dorinţele celor de pe aici or fi altele.

In ultimul timp şi-au dat seama şi letenii că turismul n-ar fi tocmai un lucru de lepădat şi au început să-şi adapteze gospodăriile pentru primirea oaspeţilor. Şi noi , un grup de vreo douăzeci de persoane, am luat o masă copioasă sub un umbrar în curtea Vioricăi. Pentru cunoscători – o ciorbă de peşte la felul întâi, o plachie tot de peşte la felul doi şi gogoşi la desert.

In plus am avut parte şi de un adevărat safari prin pădure, de parcă eram în savana africană. Nisip aveam berechet, copaci de asemenea şi în special vehiculele echipate asişderea celor din Africa. Am aflat cu surprindere că motorul era luat de la un Aro ieşit la pensie iar saşiul era homemade.

Mă întreb cum de cresc plantele pe-aici. Pe unde calci dai doar de nisip fin, amestecat cu cochilii sfărâmate de scoici. Arborii cresc contorsionaţi, mai puţin falnici decât cei din pădurile din Carpaţi. Pădurea e deasă şi din cauza lianelor şi a viţei sălbatice, nu degeaba Letea are faima de cea mai nordică pădure subtropicală din lume. Pădurea deasă este întreruptă de dune de nisip din care se ivesc cu greu smocuri de iarbă.

Am fi dorit foarte mult să vedem caii sălbaticiţi ai Deltei, dar nu s-au arătat. Oamenii locului au şi poveşti frumoase şi triste legate de aceste minunate animale. In primul rând sunt necăjiţi datorită pagubelor pricinuite culturilor. In al doilea rând spuneau că atâta timp cât sunt sănătoşi e o plăcere să-i priveşti, dar iarna când nu mai găsesc hrană, sau când se imbolnăvesc, ţi se rupe sufletul văzându-i cum se chinuiesc şi mor la marginea drumului.

In final vă mai arăt o colecţie de porţi şi vă îndemn să mergeţi şi voi să vedeţi cu ochii voştri acest colţişor de ţară, atât de deosebit  , atât de aproape de noi dar totuşi atât de greu de atins. Drum bun.

+1

0