Peștera

“Pe când cerbul era prieten
Şi cu oaia,şi cu lupul,
Pe când vulpea sta-n ogradă
Şi dormea-n coteţ cu iedul,
Pe când ursul păzea turma
De mioare  săltăreţe
Şi mulgea de lapte vaca
Pe cioban ca să-l răsfeţe,”

carevasăzică de mult de tot, în vremurile de aur ale începuturilor, când toate erau bune și frumoase, rânduite după reguli dumnezeești, nu încâlcite și stâlcite ca cele din zilele noastre, de mult de tot așadar trăia pe locul denumit astăzi atât de prozaic culoarul Rucăr Bran un mândru și bogat gospodar pe nume Bran, ce stăpânea toate pădurile, pășunile, turmele de oi și de vite dintre crestele Bucegilor și ale Pietrei Craiului. Nu eu zic așa ci „Legenda Branului” cea moștenită de-atunci din tată în fiu până în zilele noastre, când profesorul brașovean Ion Duicu a pus-o pe hârtie. Mai spune legenda asta că Bran, simțindu-și sfârșitul aproape și-a adunat frații mai tineri în jurul său și le-a dat fiecăruia o bucată din pământurile și averile lui. Așa se face că Victoraș rămâne stăpân pe văile și dealurile din Moeciu, Moisică cel fără frică va întemeia Fundata, Șirnică se va duce la Șirnea, Petre primește Măgura și tot așa mai departe, că Bran al nostru avea o grămadă de frați.

N-aș fi știut toate acestea dacă nu m-ar fi întâmpinat la intrarea în satul Peștera unul din frați, cel cu numele de Ghicuță. Nu era în carne și oase ci cioplit în piatră, iar sub toiagul de păstor era scrisă povestea sa.

“Tu, Ghicuţă, urci Vlăduşca
Până-n pietrele lui Crai
Să-mi faci brânza cea mai grasă
Dar in coji de brad s-o dai.
Afle vărul Secelean
C-a făcut-o un Peșterean.”

Frumos loc a primit Ghicuță, a meritat să-i fac o vizită. Am avut noroc de două zile frumoase de toamnă, reci dimineața dar însorite. Pădurea încă nu se arămise dar tot frumoasă era. Satul risipit pe dealurile domoale de la picioarele Pietrei Craiului era liniștit. Unii gospodari coseau pe pajiști, alții adunau fânul în căpițe sau în hodăi. Merele grase înroșeau pomii. Recunosc că n-am rezistat și am furat unul. Bun a mai fost, dulce-acrișor, aromat și zemos. Florile toamnei rezistau cu succes vremii reci și înveseleau curțile și gardurile caselor. Câteva gospodine culegeau măceșele ce se găseau cu nemiluita pe margine de drum. Dacă eram mai vrednică poate strângeam și eu cât pentru un borcănel cu marmeladă, dar cine s-o prepare… Un puști de-o șchioapă mi-a prezentat o frumusețe de bicicletă cu care se dădea pe drum. Mi-ar fi făcut cunoștință și cu alți prieteni necuvântători dacă nu erau puși la uscat pe sfoară.

Cât despre brânza cea grasă, pot da mărturie că așa e. Bulzul primit la prânz și feliile de la micul dejun aveau brânză bună din belșug.

N-ar mai fi nimic de povestit. Doar de arătat în câteva fotografii frumusețile locului, atât cât s-a putut fura prin obiectivul aparatului foto.