Am stat în Republica Populară Democrată Laos o zi și un pic, aș putea spune că aproape nici nu am vizitat-o. Strivită între vecinele ei mai norocoase, fără ieșire la mare, țara asta este poate cea mai săracă și cea mai puțin cunoscută din Indochina. Dar mie mi-a plăcut, mi s-a părut că se încăpățânează oarecum să fie altfel decât restul lumii. Cuvântul încăpățânează s-ar putea să fie prea „tare” pentru Laos. Viața pare a se scurge aici într-o cadență cât se poate de lentă și pașnică, acordată cu ritmurile naturii, așa cum a făcut-o de mii de ani. Cine știe, dacă stăteam mai mult poate mi-aș fi schimbat părerea și aș fi descoperit o altă față de-a ei.
Granițele statului modern Laos au fost stabilite de guvernul colonial francez pe la începutul secolului 20 iar în acele vremuri nu se prea ținea cont de geografia umană a unei regiunii sau de relațiile politice tradiționale dintre diversele populații. Francezii au avut o scuză totuși, puținii laoțieni erau împrăștiați pe o suprafață însemnată, într-o țară muntoasă, acoperită de junglă. Puțin peste jumătate din populație este de origine etno-lingvistică tai, un rezultat al marii migrații din secolele 7 și 8 ce-a avut ca punct de plecare vestul Chinei. Laoțienii din acest grup se numesc acum Lao Loum sau lao de la câmpie și au devenit forța ce domină țara din punct de vedere politic, cultural și economic. În trecut, rivalitățile dintre clanuri și câteva praguri pe râul Mekong au împărțit teritoriul în trei stătulețe ce se cam luau la bătaie între ele, Luang Prabang în nord, Vientiane (actuala capitală a țării) la mijloc și Champassak în sud. Rivalități au existat și cu cealaltă parte a populației, formată în principal de Lao Theung, lao de la munte, ce sunt de origine mon-khmer, prezenți în regiune înaintea migrației tai. Nicăieri pe planeta noastră viața nu e roz.
Am aterizat pe aeroportul din Luang Prabang seara târziu, după un zbor ce-a plecat din Hanoi. Aeroportul acela mititel părea cam pustiu, nici măcar nu am avut nevoie de un autobuz pentru a ajunge la poarta de intrare. În afara noastră doar câțiva călători au mai avut nevoie să obțină viza de intrare în țară, am scăpat de statul pe la cozi. Formalitățile au decurs repere și eficient, la trei ghișee înșiruite unul după celălalt. Din același aeroport ne-am luat zborul a doua zi pe la prânz, spre Cambodgia. Luang Prabang a fost singurul oraș pe care l-am vizitat în Laos.
După cum aveam să constat a doua zi, în oraș vin destui turiști atrași probabil de frumusețile naturale din jur, de cele peste 30 de temple budiste aurite ce răsar în mijlocul clădirilor coloniale europene și de renumele de monument UNESCO al orașului.
Luang Prabang se află așezat la o veche răscruce de drumuri comerciale ce legau India, China și Asia de Sud-Est, pe malul Mekong-ului, aproape de locul de vărsare în fluviu a altor trei râuri mai mititele. Apare pentru prima dată în documente istorice în 698 d.Hr, sub numele Muang Swa, Orașul Prosper. În acele vremuri și până prin secolul al 10-lea a fost dominat de un regat numit Nanzhao, aflat în Yunannul chinezesc de azi, patria de origine a populațiilor tai. După aceea a intrat sub influența khmerilor de la Angkor și a luat numele de Xieng Dong (Orașul de lângă râul Dong) Xieng Thong (Orașul Arborelui de Flăcări). În secolul al 13-lea, după ce armatele mongole au pus stăpânire pe China și pe regatul Nanzhao a avut loc o a doua mare migrație spre sud a populațiilor tai/lao.
Legende vechi mai povestesc apoi despre un anume Fa Ngum ce-a crescut la curtea regilor khmeri, s-a căsătorit cu o prințesă și a devenit un budist devotat. În 1353 a reușit să aducă sub controlul său zone întinse din nordul imperiului și a înființat regatul Lan Xang – un milion de elefanți – cu capitala în Xieng Thong. Fa Ngum l-ar fi adus cu el din Angkor, pe post de sfetnic, pe învățătorul său spiritual, un călugăr theravada înțelept. Se povestește că în desaga călugărului s-ar fi aflat o statuie de-a lui Buddha numită Phra Bang, adică Imaginea Regală a lui Buddha, după care a fost rebotezat orașul cu numele actual, Luang Prabang.
Procesiunea călugărilor
N-am dormit prea mult în noaptea sosirii. A doua zi a trebuit să ne sculăm cu noaptea în cap, înainte de răsăritul soarelui, pentru a lua parte la un soi de spectacol aparte, procesiunea călugărilor budiști pe străzile orașului.
Învățătura budismului theravada, cel mai vechi și mai apropiat de filonul inițial, practicat și în Laos, se concentrează pe Trei Bijuterii sau Trei Refugii și anume 1. Buddha însuși, ca model și inspirație, 2. Dharma, învățăturile lui Buddha și 3. Sangha, comunitatea călugărilor care au ales să ducă o viață conform dharmei. Un călugăr budist se numește bhikku, cuvânt ce înseamnă de fapt „cerșetor”. Conform regulilor stabilite de Buddha însuși, adepții săi trebuiau să renunțe complet la lume, la bunurile materiale și să cerșească pâinea cea de toate zilele de la comunitatea laică în mijlocul căreia trăia. Un bhikku adevărat trebuia să devină dependent de această comunitate și să ofere în schimbul celor necesare traiului învățătură și sprijin spiritual.
Ei bine, în Luang Prabang există obiceiul ca o mulțime de călugări să iasă în fiecare dimineață din mănăstiri, cu mic cu mare, pentru a aduna în boluri hrana zilei. O grămadă de scăunele sunt aliniate de-a lungul străzilor iar coșurile pline de merinde, în special orez fiert, așteaptă doritorii de-a participa la eveniment. În zilele noastre scăunelele sunt ocupate îndeosebi de turiști iar coșurile sunt puse la dispoziția lor de orășeni. Nu trebuie decât să aștepți cuminte să se apropie coloana de călugări și apoi repede-repede, că-s foarte iuți, să iei o grămăjoară de orez între degete și să le-o pui în bol.
Am rămas surprisă când am văzut atât de mulți călugări pe străzi, în fond Laos este o țară comunistă, teoretic cel puțin. Am aflat mai apoi că și în această privință Laosul e nițel diferit. În primul rând budismul laoțian nu este theravada pur ci e puternic influențat de credințe animiste, făcându-l astfel mai apropiat de oameni. În al doilea rând, a existat dintotdeauna o relație specială între regii Laosului și sangha, din care au profitat ambele părți. Dreptul regelui de a conduce se baza pe supunerea față de dharma. În schimbul sprijinului și legitimării domniei sale de către sangha, regele trebuia să sprijine comunitatea călugărească și să promoveze dharma în regat. Nici măcar cei din Pathet Lao, mișcarea comunistă ce a preluat puterea în Laos, nu a făcut exceptie de la regulă. Ei au ajuns la concluzia că nu există niciun conflict între învățăturile lui Gautama Buddha și cele ale lui Marx. Ambii învățători erau interesați de fericirea supremă a oamenilor, ambii își propuneau să-i ajute să scape de suferință, singura diferență consta în metoda pe care o promovau pentru atingerea scopului. În vremurile revoluționare de început unii călugări s-au alăturat lui Pathet Lao și-au devenit comuniști.
În zilele noastre sangha laoțiană pare fi bine înșurubată în societate. Trăind într-o țară foarte săracă, a trebuit să se reinventeze și să se concentreze pe noi metode de ajutorare a comunității. Călugării laoțieni pot lua locul învățătorilor acolo unde nu există școli sau profesori disponibili. Într-o țară în care medicii nu sunt numeroși își continuă rolul de vindecători având permisiunea de-a distribui atât leacuri tradiționale pe bază de plante cât și medicamentele medicinei occidentale.
La pas prin oraș
După ce călugării s-au retras în mănăstiri ne-am retras și noi la hotel, pentru micul dejun. După care am început programul oficial de vizite. N-au fost prea multe, o piață întinsă pe străzi, un palat regal și vreo două temple.
Muzeul național
Palatul Regal din Luang Prabang sau Palatul de Aur a fost construit între 1904 și 1909 pentru regele Sisavang Vong și familia sa, cu doar câțiva ani înainte ca regatul Luang Prabang să fie declarat protectorat și restul Laosului colonie a Franței. Era menit, zice-se, să simbolizeze noua relație dintre Laos și Franța. Nu i-a fost dat să rămână pentru mult timp reședință regală. După 1975, conducătorii Republicii Populare Democrate Lao l-au transformat într-un muzeu național.
Palatul este de fapt un complex de clădiri ce se pierd într-o grădină frumoasă. Cum intri pe poartă dai de un templu minunat și strălucitor în care este adăpostită statuia Phra Bang, protectoarea orașului. Puțin mai departe se află și reședința regală, o clădire din lemn cu un singur etaj, unde se aflau odinioară atât sala tronului cât și spațiile de locuit. Nu am avut voie să fac fotografii nici în templu, nici în palat așa că nu am prea multe amintiri fotografice.
Wat Xieng Thong
Templele budiste din Laos se numesc wat și ocupă de obicei buricul târgului sau al satului, ca mai toate lăcașele de cult de pe lumea asta. De cele mai multe ori sunt de fapt mănăstiri și sunt formate din mai multe clădiri, construite fiecare cu un scop precis. Clădirea principală se numește sim și este adesea cea mai bogat decorată. De obicei este înconjurată de opt pietre de hotar care marchează zona cea mai sfântă a templului. În interiorul ei se află cel puțin o statuie a lui Buddha, în fața căreia se desfășoară ritualurile. Hong Tham sau sala de adunare este de obicei un pavilion în aer liber în care călugării se întâlnesc cu laicii pentru a primi ofrande și oferi sfaturi. Chiliile călugărilor se numesc kuti iar laicii nu prea au voie să intre în zona lor. Mănăstirile mai vechi și mai bogate au și o bibliotecă unde sunt ținute colecții vechi de manuscrise budiste. Relicvariul principal, that, e așezat lângă sim și adăpostește de obicei o relicvă a lui Buddha. Prin curtea templului pot fi împrăștiate multe alte relicvarii mai mici, cu cenușa unor călugări merituoși. Responsabilă cu trezirea călugărilor cu noaptea în cap este o tobă mare ce stă cocoțată într-un turn.
Wat Xieng Thong sau Templul Orașului de Aur a fost primul templu laoțian în care am pășit eu în viața mea. Aici am făcut cunoștință cu toate clădirile astea. În plus am mai văzut un pavilion, special construit pentru trăsura funerară a regelui Sisavong, foarte bogat ornamentată și cu povestea Ramayanei laoțiene povestită pe fronton.
O primă mănăstire Wat Xieng Thong a fost construită aici între anii 1559 și 1560 de regele de-atunci din Luang Pragang. Legendele povestesc însă despre doi oameni sfinți, renumiți pentru puterile lor extraordinare, care au ajuns în acest loc cu multe secole înainte. Ei au descoperit la confluența dintre Mekong și râul Nam Khan un copac strălucitor de culoarea flăcării și un deal care semăna cu o movilă de orez. Socotind că locul este de bun augur, au așezat patru pietre de temelie, delimitând astfel hotarele unei așezări pe care au numit-o Xieng Dong-Xieng Thong. O piatră a fost așezată lângă copacul de culoarea flăcării (Thon Thong), una lângă un pârâu numit Dong, o alta la est, în vecinătatea actualului templu Wat Visun, și încă una în vârful micului deal cunoscut în prezent sub numele de Phou Si. După ce au cerut protecția spiritelor naga, gardienii locului, cei doi oameni sfinți l-au căutat pe Regele Zeilor Cerești pentru a-l ruga să le trimită oameni care să cultive pământul și un suveran care să-i conducă.
Wat Mai Suwannaphumaham
Tot în centrul orașului am văzut și Wat Mai Suwannaphumaham sau Wat Mai, Mănăstirea Nouă, unul dintre cele mai mari și mai frumoase temple din Luang Prabang. Acest wat a fost construit de regele Anourout la sfârșitul secolului al 18-lea și a fost extins în secolul al 19-lea. Pe vremuri a fost reședința celui mai înalt demnitar budist lao, un soi de instituție patriarhală ce se numește Pra Sangkharat.
Deși relativ vechi și acest templu arăta ca scos din cutie. Misterul s-a lămurit după ce-am aflat că majoritatea wat-urilor din Luang Prabang au fost refăcute după încheierea Războaielor Haw duse împotriva unor bande cvasi-militare de refugiați chinezi care au invadat părțile de nord ale Vietnamului și Laosului între 1865 și 1890. Marea lor distracție era să distrugă temple budiste.
Cascada Kuang Si
După masă am făcut o pauză în programul de vizitare a templelor și-am plecat într-o excursie în afara orașului pentru a vedea o cascadă. A durat cam un ceas drumul până acolo, pe șosele nu prea grozave, dar a meritat.
Cascada Kuang Si se află în mijloc de codru des și a apărut în locul în care râul Si a dat peste o prăpastie înaltă de vreo 60 de metri. Pe vale în jos mai sunt câteva căderi de apă mititele dar și o mulțime de bazine naturale, formate de stâncile albe de calcar și pline cu o apă de culoare turcoaz. Călătorul ostenit are voie să folosească vreo două dintre ele pe post de scăldătoare. Pentru călătorii mai curajoși s-a amenajat o tiroliană, să-și dea drumul din vârful cascadei. Iar iubitorii de animale îi pot zări pe ursuleții adunați în Luang Prabang Wildlife Sanctuary.
Dealul Phou Si
Seara m-a prins pe Phou Si, dealul în formă de movilă de orez al celor doi oameni sfinți. În vârful lui am găsit un mic templu dar și o platformă de unde puteai admira orașul de la înălțime. Soarele apusese deja iar Mekongul curgea liniștit la vale. Mi-ar fi plăcut să stau acolo până se întuneca de-a binelea dar n-a fost chip pentru că nu prea aveam loc. Am coborât așadar în Piața de Noapte aflată la poalele dealului, am inspectat-o îndeaproape și apoi am luat-o spre hotel pe străduțe animate.
Asta a fost tot. A doua zi aș mai fi avut ceva timp la dispoziție pentru a ataca vreun templu. Planul inițial era să împrumut o bicicletă de la hotel și să plec la drum. Dar eram cam pleoștită din cauza Virusului din Autocar care mă pălise din Vietnam. Am preferat așadar să-l combat prin somn și odihnă în camera răcoroasă de la hotel.
Fii primul care comentează