Câteva cărți de Yasunari Kawabata

Jinduiesc de ceva vreme să ajung în Japonia. Am tot amânat călătoria pentru că … e prea departe, … e prea scump, … e o lume mult prea diferită de-a mea și cine știe cât o să bâjbâi eu pe-acolo pierzând o groază de timp aiurea ( din prețioasele clipe de concediu ) „lost in translation”.  Anul acesta însă mi-am luat inima în dinți și m-am înscris într-o excursie. Acum trebuie doar să aștept primăvara și să sper că totul va merge șnur în plănuita și mult-dorita călătorie.

Până la vremea cireșilor înfloriți însă, m-am apucat conștiincioasă de lecturi japoneze, har Domnului am de unde alege. Planul de bătaie la care m-am gândit a fost să iau pe rând câțiva autori japonezi și să-mi  încerc puterile citind cât mai multe dintre cărțile lor.

Am început cu Yasunari Kawabata … și nici că m-aș fi oprit.

Recunosc, la început am fost cam debusolată. Lăsând la o parte sensibilitatea, delicatețea ce mi-a sugerat-o scriitura, m-am întrebat ce-o fi oare atât de interesant de aflat din banalele istorioare mundane descrise cu atâta amănunțime? Am găsit un posibil răspuns resuscitând vagile cunoștințe despre șintoism și budism zen ce stăteau îngropate în sertărașele memoriei ( lectură suplimentară ) și care mi-au oferit o „cheie de interpretare” cu care să mă joc.

Cheia ce m-a scos din încurcătură zice cam așa: conform credinței japoneze, în lumea asta există un fel de Spirit (Dao) Cosmic,  un fel de esență a tuturor lucrurilor, o matrice din care provin toate și în care se vor dizolva toate la sfârșitul veacurilor. Iar acest Dao nu e exterior lucrurilor ci e impregnat în tot și în toate, de la cel mai mic fir de praf până la stelele de pe cer, este Calea (sunetul de fond, Vibrația ?) ce duce la armonia universală. Partea proastă e că la geneza lumii ășteia, „creațiile” s-au pricopsit cu un dao al lor personal, nițel incomplet. Drept urmare, fiecare lucrușor sau ființă de pe acest pământ – fie el om, grădină, piatră seacă – înflorește sau se ofilește în măsura în care dao-ul lui propriu reușește să se armonizeze cu Dao-ul Cosmic. Spiritul omenesc pare a fi cel mai nărăvaș dintre toate, dar nu-i totul pierdut, există posibilitatea de salvare. Prin multă strădanie – meditație, introspecție, perseverență în procesul de învățare – un înțelept își poate regăsi echilibrul și poate păși pe calea cea corectă care îl va face să-și trăiască viața în armonie cu Universul.

Ei bine, cărțile lui Yasunari Kawabata mi-au sugerat această credință. M-au trimis cu gândul la multiplele modalități prin care se poate manifesta Dao în viața noastră și felul în care putem intra în rezonanță cu el – în arta unei gheișe, într-o ceremonie a ceaiului, un joc de go, un chimono țesut cu măiestrie. La zbaterile noastre bezmetice, la agitația dao-ului nostru incomplet, la strădaniile noastre pentru a nimeri calea ce ne duce spre armonie – precum musculițele, seara, în jurul becului. La indiciile ce ne sunt sugerate de-a lungul vieții către calea cea bună – măcar de-am fi destul de  isteți ca să le zărim și înșfăcăm. La uluirea, șocul pe care-l puteam avea, dar și bucuria, în momentul în care prindem capătul sforii și ne dăm drumul la vale, pe firul Căii.

Un al doilea lucru ce m-a destabilizat nițel – doar la prima carte citită, după care n-a mai fost o surpriză – a fost lipsa unui final concret. Poveștile lui Yasunari Kawabata sunt instantanee ale prezentului și ne abandonează brusc, nemilos și neprevăzut, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm viitorul personajelor, agățați într-un echilibru cât se poate de instabil de ultima frază a cărții. La început m-am bosumflat, după care m-am relaxat și mi-am zis: ia să văd dacă sunt eu în stare să-mi armonizez dao-ul personal cu cel al cărții. Habar n-am dacă am reușit sau nu, oricum, încercarea în sine a fost o experiență cât se poate de plăcută.

Prin urmare, lecturile mele au fost  …

Frumusețe și întristare de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐★★

Pentru că e o poveste în care musculițele s-au zbătut cu o prea mare înverșunare în jurul becului incandescent și-au sfârșit prin a se pârli. Am aflat din cartea asta, pe de o parte, istoria unei iubiri vechi, nefericită oarecum dar nemuritoare și creatoare. Pe de altă parte am aflat istoria unei iubiri noi, nesigure și prin urmare geloasă și răzbunătoare. Luminița de la capătul tunelului întunecat și sumbru în care par a fi înțepenite personajele sunt lacrimile din ochii lui Keiko, ce apar în ultima propoziție a cărții și care ne pot sugera posibilitatea răscumpărării răului făcut.

În fața lui Oki se înălța, în cea mai adâncă tăcere, muntele Arashi în deplinătatea adevărului său.
☙☙☙
Și dacă amintirea pe care i-o păstrase era și azi încă atât de vie, nu însemna oare că între ei nu avusese loc nici o despărțire ?
☙☙☙
Încetase să mai ciulească urechile, când auzi un sunet pe care numai un clopot străvechi, patinat de timp, îl poate produce și care răsună cu toată puterea virtuală a lumilor îndepărtate.
☙☙☙
Nu credea că ar fi în stare să picteze grădina; dorea numai să se impregneze de forța care emana din ea.

Editura Humanitas  2000 – în traducerea lui Sorin Mărculescu

O mie de cocori de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

Există un obicei în Japonia ca tatăl să-i dăruiască fiicei sale în ziua măritișului o mie de cocori origami, meșteriți din hârtie, pentru a-i aduce o mie de ani de viață bună și sănătate. Măcar din titlu și un cititor mai avizat într-ale obiceiurilor japoneze și-ar putea da seama că această carte povestește despre pețitoare, căsătorii și legături mai mult sau mai puțin oficiale între bărbați și femei. În plus, ne mai dezvăluie câte ceva despre ceremonia ceaiului. Nimic interesant în ceremonialul monden și frivol pus în practică de Chikako. Doar în cel sugerat de dao-ul celor două cești pereche ce-au strâns în ele o mulțime de povești asemănătoare cu ale personajelor noastre, în sutele de ani de când sunt protagoniste în nenumărate ceremonii anterioare. Sub influența ceștilor de porțelan Kikuji se va trezi din amorțire și va avea curajul să facă ceva cu viața lui.

Kikuji nu știa cum s-aleagă florile potrivite pentru ceremonia ceaiului, iar fata în casă nu se pricepea nici ea. Și totuși pentru ceaiul de dimineață, acea floare de rochița-rândunicii i se părea cum nu se poate mai potrivită.
Se uită la ea o vreme. În vaza dată din mână-n mână timp de trei sute de ani, o floare ce-avea să se usuce într-o singură dimineață. Era oare mai bine aleasă decât toate florile străine puse în vasul Shino?
☙☙☙
– Să știți că mă port copilărește. Chiar vreau să-l spargeți. V-a plăcut vasul de apă pe care vi l-am dat și mi-am adus aminte de celălalt Shino, și m-am gândit că s-ar potrivi cu vasul de apă. Dar mai apoi mi s-a făcut rușine că vi l-am dat.
– N-ar trebui să-l folosesc pe post de ceașcă. E mult prea valoros pentru așa ceva.
-Dar sunt atâtea alte piese de calitate mai bună! O să beți dintr-ăsta și-o să vă gândiți la celelalte. O să fiu foarte nefericită.
☙☙☙
Cele două boluri din fața lor erau ca două suflete, al tatălui lui și al mamei ei.
Puternice și rafinate, vechi de trei, patru sute deani, bolurile nu trezeau nici un fel de gânduri morbide. Viața însă părea să le învăluie într-un fel mai degrabă senzual. Zărindu-și părintele și pe mama lui Fumiko în acele boluri, Kikuji simți că zămisliseră două fantome și le puseseră una lângă alta. Bolurile erau acolo, prezente, iar realitatea existenței lui Kikuji și a lui Fumiko, așezați față în față, părea și ea imaculată.

Editura Humanitas Fiction 2015 – traducere din japoneză de George T. Șipoș

Și pentru că tot amintesc de armonii, vibrații și dao … Personajele acestei cărți mi-au adus în minte melodia din  Simfonia nr. 3  – III. Poco allegretto de Johannes Brahms . O temă ce revine mereu și mereu, exprimată cu o tristețe nespus de frumoasă de voci diferite și nenumărate.

Maestrul de Go de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

În această carte Calea ia formă războinică. Din fericire nu e vorba de samurai ce se măcelăresc între ei ci doar de doi jucători de go ce se înfruntă în fața unui goban plin cu pietricele albe și negre. Sunt convinsă că cei ce știu regulile jocului gustă mult mai mult această poveste. Habarnista de mine s-a mulțumit să-i țină pumnii bătrânului Meijin, pentru a câștiga partida de adio în fața tânărului Ōtake 7-dan. Și să-i pară rău când a fost învins. Am citit ulterior că unii consideră această carte un simbol al înfrângerii Japoniei în cel de-al doilea război mondial, sau un simbol al dispariției stilului de viață tradițional în favoarea modernității.  Așa o fi, nu zic nu. La un nivel mai mic însă, e o poveste despre bătrânețe și posibilele ei neajunsuri: boală și greutatea de a-ți menține echilibrul, sincronizarea cu armonia lumii.

Fotografiile mi s-au părut a fi simbolul unei taine care nu trebuia dată în vileag… Aceste poze păreau ireale, poate și pentru că erau ale unui om ajuns la capătul luptei tragice pentru desăvârșire în arta sa, desprins de aproape tot ce era material. Surprinsesem probabil în ele fața celui predestinat martiriului. După cum arta lui Shusai meijin a ajuns la capăt odată cu partida de adio, tot așa i s-a sfârșit parcă și viața.
☙☙☙
Nu-i mare diferență între el și mine în privința priceperii la go, însă, cu toate acestea, tot privindu-le de aproape, simt cum pietrele nemișcate încep să-mi vorbească de parcă ar fi vii. Când sunt așezate pe goban, sunetul lor parcă umple universul.
☙☙☙
Își compusese partida ca pe o operă de artă. Și, când își încordase toate forțele în plină inspirație, pictura îi fusese brusc mânjită cu tuș. În jocul alternativ al Negrului și Albului exista un plan și o arhitectură a creației și, la fel ca în muzică, o curgere, o linie melodică a ideii. Dacă apare deodată un sunet discordant sau dacă partenerul de duet intervine pe neașteptate cu o modulație bizară, totul se năruiește.

Editura Humanitas Fiction 2007 – traducere din japoneză de Flavius Florea

Am să mă joc în continuare cu armoniile muzicale. Zic eu că s-ar potrivi aici Serghei Rahmaninov – Preludiu în do minor.

Sunetul muntelui de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

Am prins mare drag de bătrânul Ogata Shingo citind cartea asta, cu toate visele lui indescifrabile, cu toate nehotărârile sale, cu aparenta lui indiferență față de harababura din jurul lui. Felul lui de a fi, modul în care acționează ( minimalist )  fac până la urmă ca toate lucrurile să se așeze pe făgașul normal .

Pentru mine, Shingo e însuși muntele, statornic, puternic, puțin indiferent la viermuiala vremurilor. Iar vocea lui, ce ne dezvăluie povestea în paginile cărții, e chiar sunetul muntelui.

Și-atunci auzi sunetul muntelui. Aducea cu vuietul vântului în depărtare, dar venea de undeva din adâncuri, un uruit surd al pământului. Cum însă putea foarte bine să fie numai o impresie, ceva ce nu auzea decât el, Shingo clătină din cap spunându-și că-și închipuise că auzise ceva.
Sunetul încetă.
Și numai după ce se opri complet, Shingo fu cuprins de teamă. Un fior rece îl trecu pe șira spinării de parcă tocmai i se anunțase momentul morții.
Își impuse  pe dată să analizeze totul cu calm și să stabilească dacă nu cumva auzise vuietul vântului, sau pe cel al mării, sau dacă nu i se păruse că auzise ceva. Nu încăpea însă nici o îndoială: auzise sunetul muntelui.
Era ca și cum un demon trecuse peste munte făcându-l să sune din rărunchi.
☙☙☙
– De câteva zile mintea nu mi-e prea clară. Poate că din cauza asta și floarea-soarelui mă face să mă gândesc la capete. Nici nu știi cât mi-aș dori ca și capul meu să fie la fel de curat ca ele. Chiar acum, în drum spre casă, mă gândeam ce bine ar fi dacă am putea să ne dăm capetele la curățat. Să le tăiem – sau nu, că parcă prea ar fi violent – să le desprindem de trup și să le dăm undeva la un spital universitar, ca pe niște rufe la spălat. „Un curățat de cap, vă rog!” Restul corpului ți s-ar odihni, desigur, trei, patru zile sau o săptămână, în funcție de cât timp le-ar trebui celor din spital ca să-ți curețe capul și să arunce tot gunoiul din el. N-ai avea nici un fel de probleme și nici un fel de vise.

Editura Humanitas Fiction 2016 – traducere din japoneză de George T. Șipoș

Vocea lui Ogata Shingo nu putea fi altceva decât Johann Sebastian Bach – Suita nr. 1 pentru violoncel.

Ţara zăpezilor de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

O poveste frumoasă și tristă despre Komako, o gheișă îndrăgostită de un bărbat nehotărât, sau poate doar slab și nițel profitor pe nume Shimamura, ce se petrece într-un ținut al zăpezilor reci și imaculate.

O meditație melancolică despre frumusețea lucrurilor efemere,  îndeosebi despre fragilitatea simțămintelor omenești.

Și o lecție despre minunatele țesături de cânepă din țara zăpezilor, pe nume chijimi, lucrate cu trudă de fete de la munte și cumpărate cu indiferență de bogătașii de la oraș, asemeni lui Shimamura.

În rest … multă poezie. 🙂

Despre Shimamura
Nimic nu era mai simplu decât să scrie despre un asemenea balet străin, bazându-se numai pe texte apărute în străinătate. Un astfel de dans nevăzut ținea parcă de altă lume. Iar închipuirile lui teoretice și abstracte aveau în ele inefabilul poeziei. Deși le numea “studii”, erau în realitate propriile lui fantezii arbitrare și utopice. Nu descria în ele mișcarea unor trupuri vii de dansatoare, ci fantasmele imponderabile pe care le plăsmuit închipuirea lui din cuvinte și fotografii sosite dintr-o altă lume. Era ca un dor nelămurit după o iubită necunoscută încă.
☙☙☙

Despre Komako
Fata cânta singură, nepăsătoare la tot ce era în jur. Neștiute, valea și povârnișurile își trimiteau puterile în cântecul ei. În detașarea ei, fata depășise tristețea și-i rămăsese numai o voință neîmblânzită. Lecțiile de shamisen, luate demult, însemnaseră foarte puțin, și-i trebuiseră puteri nemăsurate ca să descifreze singură notele și să cânte pe dinafară bucăți atât de grele.

Despre chijimi
Își spunea că firul de cânepă, subțire, dar aspru, putea fi tors și țesut numai în umezeala zăpezii și numai în anotimpul friguros și întunecat, pentru a fi apoi purtat în miez de vară fierbinte, să împrospăteze și să răcorească pielea. Bătrânii spuneau că așa ajung la o împerechere armonioasă forțele elementare ale întunericului cu cele ale luminii. Komako era la fel: îl înconjura pe Shimamura cu dragostea ei fierbinte, și totuși în miezul ființei ei se ghicea ceva rece. Iar el, care știa asta, se simțea cu atât mai mișcat de înflăcărarea și de căldura pe care i le arăta numai lui. Cu toate acestea, nici măcar un atașament ca al ei n-avea formă statornică, palpabilă, ca o bucată de chijimi. Între alte lucruri ieșite din mâna omenească, țesăturile acestea aveau o viață destul de scurtă, și totuși, purtate cu grijă, o bucată de chijimi veche de peste cincizeci de ani își mai păstra culoarea inițială. Shinamura se gândi, pierdut în visări vagi, că iubirea omenească nu durează nici atât.

Editura Humanitas Fiction 2016 – traducere din japoneză de Stanca Cionca

Puțintică muzică … Max Bruch – Concertul nr. 1 pentru vioară – partea a 2-a

Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐⭐

Cartea aceasta mi-a plăcut cel mai mult pentru că toate personajele par a bâzâi în armonie cu universul. Și drept răsplată Universul le vine în întâmpinare și-i ajută să-și rezolve toate problemele.

Aflăm din ea povestea a două tufe de viorele și a două surori gemene. Mai aflăm cât e de greu să creezi un chimono sau un obi și cât e de complicat să-l dăruiești cu delicatețe și eleganță. Și mai aflăm multe lucruri despre orașul Kyoto … prilej pentru a visa la excursia plănuită și așteptată.

-Copil abandonat, deci? a murmurat el. Chieko-san, chiar te gândești într-adevăr că ești un copil abandonat? Dacă tu ești un copil abandonat, atunci și eu sunt, din punct de vedere spiritual … Probabil că toți oamenii sunt copii abandonați. Atunci când ne naștem, nu înseamnă că am fost aruncați în această lume de către zei ?

Editura Humanitas Fiction 2016 – traducere din japoneză de Anca Focșeneanu

Ce fel de muzică s-ar potrivi aici ?

Léo Delibes – Lakmé – Duo des fleurs sau poate Jacques Offenbach – Povestirile lui Hoffmann – Barcarola ?

Și astea fiind spuse, am să trec la alt autor.

0

0