Rafturile mele

Textul poate fi încadrat ca un roman scurt, aproape o nuvelă, scris ca o singură scrisoare în care un soț își cere iertare și își așază în fața soției propriul adevăr.

Cât despre impresiile mele … In primul și în primul rând aș vrea să spun de la bun început că titlul acestei cărți mi se pare complet neadecvat. De unde până unde tratat despre o luptă zadarnică? Mi s-a părut mai degrabă un tratat despre adevărul care nu se lasă prins.

Alexis a lui Marguerite Yourcenar nu mi-a fost apropiat. I-am admirat frazele, eleganța, rigoarea, dar ansamblul mi-a rămas străin. E o carte construită cu o precizie aproape excesivă, în care conștiința se analizează fără încetare, ca într-un exercițiu de luciditate dus până la epuizare.

La început m-a iritat ambiguitatea, refuzul de a numi limpede „nepotrivirea cu lumea”. Părea o eschivare. Abia spre final am înțeles că tocmai lipsa etichetei e miza. Nu mai contează care anume dintre păcate ar fi fost, pentru că fisura e structurală și, cu puțin efort, am descoperi fiecare dintre noi una care să ne aparțină. În acest fel, paradoxal, personajul devine mai ușor de locuit de către cititor.

Cartea e adesea citită ca tragică. Eu nu am văzut tragedie. Relația conjugală nu se destramă, ci e recunoscută ca fiind moartă de mult. Viața nu se prăbușește, ci refuză să mai fie mincinoasă. A nu te trăda rămâne singura victorie posibilă într-o lume socială care cere constant compromis.

Alexis nu oferă soluții și nici adevăruri finale. Și poate tocmai aici e valoarea lui: te învață că adevărul nu se atinge niciodată complet, doar se formulează provizoriu. Cu riscul ca, prin prea multă disecție, să rămână mai mult formă sfârtecată decât viață.