Rafturile mele

Cartea asta mi s-a părut o mică bijuterie. Delicată, filigranată, purtând patina timpului, povestită frumos, fară un cuvânt aruncat aiurea. E o poveste ce se desfășoară în Parisul anului 1785 și are un subiect macabru - mutarea cimitirului Les Inocentes din centrul Parisului în Catacombe. E totodată o poveste despre curajul de a-ți trăi viața așa cum o dorești. Și mai e în același timp o parabolă despre o societate putredă, moartă deja (deși nu o știe) al cărei "cadavru" va fi mutat de către Revoluție nu în Catacombe ci în cărțile de istorie.

Mi-a fost simpatic inginerul Jean-Baptiste Baratte, cu litania lui de dinainte de culcare desprinsă din învățăturile iluminismului, cu lehamitea de a locui în faubourgul infectat de cimitir. Mi-a plăcut Heloise cu urmele ei de feminism incipient. Mi-au plăcut muncitorii flamanzi, o sectă misterioasă fară de care nu s-ar fi putut face curățenie. Mi-a fost simpatic până și medicul Guillotin, atât de uman și dornic să ajute.

... despre Versailles

"În spatele celui adormit, în dreapta și stânga lui, oglinzile se ridică din parchet până la stucaturile împăienjănite ale tavanului. Palatul e plin de oglinzi. Trăind aici, pare a fi imposibil să nu te întânlnești cu tine însuți de o sută de ori pe zi, fiercare coridor o sursă de vanitate și îndoială.

Behind this sleeper, and to either side of him, there are mirrors rising from the parquet to the cobwebbed mouldings of the ceiling. The palace is full of mirrors. Living here, it must be impossible not to meet yourself a hundred times a day, every corridor a source of vanity and doubt."

... despre cimitirul Les Innocentes

"Sfântul Augustin, spune ministrul, ținând între degete un macaron pe jumătate devorat, ne spune că onorurile datorate morților aveau ca scop principal alinarea celor vii. ...

Biserica medievala a început practica îngropării morților în biserici pentru ca ei să stea, desigur, lângă relicvele sfinților. Când n-a mai fost loc în biserici au început să sape morminte în pământul din jur. Honorius din Autun numește cimitirele dormitoare sfinte, sânul Bisericii, ecclesiae gremium. Din ce moment crezi că ne-au depășit numeric? - Cine, domnia voastră? - Morții. - Nu știu, domnia voastră.

Iar apoi, să fi fost acum o generație, am început să primim plângeri. Câțiva dintre cei ce locuiesc lângă cimitir au constatat că apropierea lui a devenit neplăcută. Mâncarea se strica. Lumânările se stingeau, ciupite parcă de degete invizibile. Oameni ce coborau dimineața pe scară se prăbușeau inexplicabil. Și-au apărut tulburări morale, în special printre tineri. Cei a căror existență fusese până acum fără pată ..."

"Următorul sicriu ridicat la suprafață conținea doar o grămăjoară curată de oase care, apucată și scuturată, zdrăngănea ca o jucărie de copil. Următorul, în afară de puțin praf, era gol. 'Cel puțin unul a scăpat - zice Guillotin aruncând o privire în jur - Există o speranță pentru noi toți. "

... despre Jean-Baptiste Baratte, în momentul când viața i s-a schimbat

"O dorință de a o lua de la capăt, cu o mai mare onestitate. De a pune sub lupă fiecare idee în lumina experienței. De a sta cât mai hotărât în mijlocul mizeriei fabuloase a lumii; de a trăi printre incertitudini, haos, frumusețe. De a trăi cutezător dacă se putea. Temeritatea va fi necesară, nu avea nici un dubiu. Curajul de a acționa. Curajul de a refuza."

A desire to start again, more honestly. To test each idea in the light of experience. To stand as firmly as he can in the world’s fabulous dirt; live among uncertainty, mess, beauty. Live bravely if possible. Bravery will be necessary, he has no doubt of that. The courage to act. The courage to refuse."

Am avut și eu parte de rezultatele muncii lui Jean-Baptiste Baratte și e echipei lui de mineri flamanzi, pe când vizitam Catacombele Parisului.

Am coborât în fundul pământului prin intrarea amenajată în Place Denfert-Rochereau și-am străbătut tunele ca de cârtiță ce mi s-au părut nesfârșite, rămășițe ale vechii mine de unde s-a extras piatra folosită la ridicarea clădirilor orașului. Undeva la capătul drumului m-au așteptat, șiruri-șiruri, clădite cu grijă unele peste altele, oasele a peste 6 milioane de oameni ce-au trăit, au muncit, au visat, s-au îndrăgostit, s-au bucurat, s-au chinuit în cei aproape 2000 de ani de când există Parisul pe hartă.

Pe când căscam eu gura, contrariată de ce vedeam, nehotărâtă dacă să-mi placă sau nu, m-am intersectat cu o tânără mămică ce purta o mogâldeață bucălată și zâmbitoare pe post de rucsac, căruia nici că-i păsa de locul în care se afla, înseninând locul. Ea a pus punctul pe i, zicând uimită: "Cât poate fi de ciudat. Și de macabru. Și cu toate aceste nu poți să nu recunoști că au frumusețea lor."