În jurul lumii prin cărți

Cartea asta mi s-a părut o mică bijuterie. Delicată, filigranată, purtând patina timpului, povestită frumos, fară un cuvânt aruncat aiurea. E o poveste ce se desfășoară în Parisul anului 1785 și are un subiect macabru - mutarea cimitirului Les Inocentes din centrul Parisului în Catacombe. E totodată o poveste despre curajul de a-ți trăi viața așa cum o dorești. Și mai e în același timp o parabolă despre o societate putredă, moartă deja (deși nu o știe) al cărei "cadavru" va fi mutat de către Revoluție nu în Catacombe ci în cărțile de istorie.

Mi-a fost simpatic inginerul Jean-Baptiste Baratte, cu litania lui de dinainte de culcare desprinsă din învățăturile iluminismului, cu lehamitea de a locui în faubourgul infectat de cimitir. Mi-a plăcut Heloise cu urmele ei de feminism incipient. Mi-au plăcut muncitorii flamanzi, o sectă misterioasă fară de care nu s-ar fi putut face curățenie. Mi-a fost simpatic până și medicul Guillotin, atât de uman și dornic să ajute.

... despre Versailles

"În spatele celui adormit, în dreapta și stânga lui, oglinzile se ridică din parchet până la stucaturile împăienjănite ale tavanului. Palatul e plin de oglinzi. Trăind aici, pare a fi imposibil să nu te întânlnești cu tine însuți de o sută de ori pe zi, fiercare coridor o sursă de vanitate și îndoială.

Behind this sleeper, and to either side of him, there are mirrors rising from the parquet to the cobwebbed mouldings of the ceiling. The palace is full of mirrors. Living here, it must be impossible not to meet yourself a hundred times a day, every corridor a source of vanity and doubt."

... despre cimitirul Les Innocentes

"Sfântul Augustin, spune ministrul, ținând între degete un macaron pe jumătate devorat, ne spune că onorurile datorate morților aveau ca scop principal alinarea celor vii. ...

Biserica medievala a început practica îngropării morților în biserici pentru ca ei să stea, desigur, lângă relicvele sfinților. Când n-a mai fost loc în biserici au început să sape morminte în pământul din jur. Honorius din Autun numește cimitirele dormitoare sfinte, sânul Bisericii, ecclesiae gremium. Din ce moment crezi că ne-au depășit numeric? - Cine, domnia voastră? - Morții. - Nu știu, domnia voastră.

Iar apoi, să fi fost acum o generație, am început să primim plângeri. Câțiva dintre cei ce locuiesc lângă cimitir au constatat că apropierea lui a devenit neplăcută. Mâncarea se strica. Lumânările se stingeau, ciupite parcă de degete invizibile. Oameni ce coborau dimineața pe scară se prăbușeau inexplicabil. Și-au apărut tulburări morale, în special printre tineri. Cei a căror existență fusese până acum fără pată ..."

"Următorul sicriu ridicat la suprafață conținea doar o grămăjoară curată de oase care, apucată și scuturată, zdrăngănea ca o jucărie de copil. Următorul, în afară de puțin praf, era gol. 'Cel puțin unul a scăpat - zice Guillotin aruncând o privire în jur - Există o speranță pentru noi toți. "

... despre Jean-Baptiste Baratte, în momentul când viața i s-a schimbat

"O dorință de a o lua de la capăt, cu o mai mare onestitate. De a pune sub lupă fiecare idee în lumina experienței. De a sta cât mai hotărât în mijlocul mizeriei fabuloase a lumii; de a trăi printre incertitudini, haos, frumusețe. De a trăi cutezător dacă se putea. Temeritatea va fi necesară, nu avea nici un dubiu. Curajul de a acționa. Curajul de a refuza."

A desire to start again, more honestly. To test each idea in the light of experience. To stand as firmly as he can in the world’s fabulous dirt; live among uncertainty, mess, beauty. Live bravely if possible. Bravery will be necessary, he has no doubt of that. The courage to act. The courage to refuse."

Am avut și eu parte de rezultatele muncii lui Jean-Baptiste Baratte și e echipei lui de mineri flamanzi, pe când vizitam Catacombele Parisului.

Am coborât în fundul pământului prin intrarea amenajată în Place Denfert-Rochereau și-am străbătut tunele ca de cârtiță ce mi s-au părut nesfârșite, rămășițe ale vechii mine de unde s-a extras piatra folosită la ridicarea clădirilor orașului. Undeva la capătul drumului m-au așteptat, șiruri-șiruri, clădite cu grijă unele peste altele, oasele a peste 6 milioane de oameni ce-au trăit, au muncit, au visat, s-au îndrăgostit, s-au bucurat, s-au chinuit în cei aproape 2000 de ani de când există Parisul pe hartă.

Pe când căscam eu gura, contrariată de ce vedeam, nehotărâtă dacă să-mi placă sau nu, m-am intersectat cu o tânără mămică ce purta o mogâldeață bucălată și zâmbitoare pe post de rucsac, căruia nici că-i păsa de locul în care se afla, înseninând locul. Ea a pus punctul pe i, zicând uimită: "Cât poate fi de ciudat. Și de macabru. Și cu toate aceste nu poți să nu recunoști că au frumusețea lor."

O poveste despre un băiat și o fată. Despre un război, un diamant. Despre bine și rău, oameni frumoși și mai puțin frumoși. Despre sacrificiu, dragoste, prietenie, curaj. O poveste despre lumină, dar așa cum o cunoaștem de la lecțiile de fizică, o denumire poetică dată undelor electromagnetice atotpătrunzătoare. A întregului lor spectru, nu doar a celor percepute de ochiul omenesc. Undele radio sunt un personaj esențial. Ele vor înlesni întâlnirea dintre băiat și fată, într-un moment în care lumina pe care o putem vedea ar fi fost inutilă, și-i va ajuta să se salveze unul pe celălalt. O poveste cuprinsă într-o carte - Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr - ce se întinde pe multe multe pagini, ce ne duce pe sărite, un dute-vino necontenit, ba în anii dintre cele două războaie mondiale, ba în mijlocul celui de-al doilea război mondial, ba spre sfârșit de secol XX, ba în zilele noastre. O poveste deslușită în capitole scurte, concentrate, unde cuvintele bine alese te cuprind repede în mrejele lecturii. A fost o plăcere să o citesc.

Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig , personajele principale ale cărții, nu fac parte dintre cei favorizați de soartă. Sunt doi omuleți neajutorați, aruncați în vâltorile unei vieți crude ce încearcă parcă să-i înghită pe nemestecate. În jurul lor gravitează multe alte personaje, fiecare cu o poveste interesantă de spus, întrețesute toate cu povestea celor doi, bineînțeles. Madame Manec, bătrânica ce-a înfințat o celulă a Rezistenței franceze. Etienne LeBlanc unchiul lui Marie-Laure, veteran al primului război, sătul de oameni, de viață, plângând soarta fratelui său mort în război. Dar care a renăscut de dragul nepoatei sale. Frederick, prietenul lui Werner și mare iubitor de păsări, cel care a înotat contra curentului, împotrivindu-se ideilor nazismului și regulilor unei societăți în care a avut nenorocul să se nască. A fost până la urmă strivit de ele. Frank “Uriașul” Volkheimer, cel care i-a purtat mereu de grijă plăpândului Werner, un alt suflet strivit de timpurile în care a trăit. Reinhold von Rumpel, sergent majorul însărcinat cu "recoltarea" prăzii de război, măcinat de o boală incurabilă și de iluzia că un diamant îl va putea însănătoși. Și multe alte istorii.

Dar să revin la protagoniști.

Marie-Laure e o mică pariziancă orfană de mamă ce-a mai avut și nenorocul să orbească de mică.  Centrul universului ei e Papa, un tată iubitor și înger păzitor. Până la un punct al poveștii sunt nedespărțiți. Marie-Laure îl însoțește zilnic la muncă, la Muzeul de Istorie Naturală unde Papa e lăcătuș principal, custode al tuturor cheilor muzeului, dar mai ales un mic Hefaistos ce știe meșteri tot soiul de obiecte nemaipomenite. Mici puzzeluri din lemn, seifuri miniaturale ce ascund câte un cadou pentru fiica sa sau un diamant prețios. Orașe în miniatură, identice cu cele reale, construite pentru a-i da curaj fiicei lui oarbe să înfrunte necunoscutul, să devină independentă. Tihna vieții lor e spulberată de înfrângerea Franței. Se vor refugia în Saint Malo, în casa unchiului Etienne, cel doar pe trei sferturi întreg la minte.

Werner Pfennig și sora lui Jutta, doi copii cu părul alb și ochi albaștri, trăiesc într-un orfelinat din Zollverein, lângă Essen, zona minieră a Germaniei. Tatăl lor a fost înghițit de pământ în puțul cu numărul 9, loc în care copii revin cu groază din când în când. Mamă parcă n-au avut niciodată. Sunt săraci lipiți, trăiesc în Germania secătuită de război, unde un ou costa mii de mărci. Nu de puține ori scormonesc prin gunoaie de unde pescuiesc bunătăți pe care le duc lui Frau Elena și celorlalți copii din orfelinat. Lumea lor se deschide spre orizonturi nebănuite în momentul în care găsesc un radio stricat, pe care Werner reușește să-l repare. Pasiunea lui Werner pentru radiouri și inteligența lui superioară îl vor ajuta să fie înscris la o școală de elită, Schulpforta unde, spera el, va ajunge om de știință. În schimb va fi aruncat în vâltoarea războiului, până în inima Rusiei și înapoi, mărșăluind alături de armata germană, cu misiunea de a descoperi și lichida posturi de emisie dușmane. Sfârșitul războiului îl va găsi în Saint Malo.

Și mai e diamantul de 133 carate, albastru ca marea, cu reflexii roșii de flacără  închise în mijlocul său. E darul Zeiței Pământului pentru iubitul ei, Zeul Oceanelor. A fost pierdut într-o albie secată de râu și adus în lumea oamenilor de un prinț din vechime. Poartă cu el blestemul Zeiței. Cel care îl are în stăpânire e ferit de toate relele, și va trăi veșnic. În schimb cei apropiați lui vor pieri înainte de vreme. Blestemul se va ridica doar când piatra va ajunge în Ocean. Lăcomia omenească s-a împotrivit dorinței Zeiței iar diamantul a trecut din mână în mână, aducând tot soiul de nenorociri, până a ajuns să fie ferecat după șapte lacăte, în Muzeul de Istorie Naturală din Paris. La începutul războiului, cu puțin înainte de intrarea armatei germane în Paris, a fost încredințat tatălui lui Marie-Laure pentru a fi dus la loc sigur. Până la urmă și-a găsit adăpost într-una din căsuțele în miniatură pe care tatăl le construia pentru fiica sa. Și a fost lăsat în urmă, talisman care să o ferească pe Marie-Laure de toate relele.

Băiatul, fata și diamantul s-au întâlnit în august 1944, în zilele când armata americană a bombardat orașul Saint Malo de l-a făcut aproape una cu pământul. Werner fusese trimis să descopere un punct de emisie radio de unde erau transmise informații către aliați. Spre stupoarea lui, și-a dat seama că e același post de emisie pe care îl asculta cu pasiune când era copil, și care îi deschisese apetitul pentru știință. Era aceeași voce care-l îndemna: "Deschideți ochii, și vedeți tot ce se poate vedea cu ei, înainte de se închide pentru totdeauna". Și aceleași acorduri ale muzicii lui Debussy, Claire de Lune. Antena de emisie aparținea unchiului Etienne a lui Marie-Laure. A trecut sub tăcere descoperirea făcută, i-a cruțat.

A urmat însă bombardamentul, și Werner împreună cu Uriașul Frank au fost prinși sub dărâmăturile clădirii unde se adăpostiseră, într-o pivniță de unde se părea că nu mai au scăpare. Legătura cu lumea de afară și curajul de a risca totul pentru a se salva, le-au fost date de glasul lui Marie-Laure citind din Jules Verne, glas ce-a pătruns în adâncurile pământului tot cu ajutorul undelor radio.  Werner a ieșit la lumină tocmai la timp pentru a o salva pe fată de sergent majorul Reinhold von Rumpel, cel ce dorea cu disperare diamantul tămăduitor ce se afla în posesia fetei. După ce lucrurile s-au liniștit, Marie-Laure returnează Oceanului darul Zeiței, ferecat încă în miniatura casei dăltuite de tatăl său, dar înainte de despărțirea de Werner îi înmânează acestuia o cheie care îi permite băiatului să recupereze piatra. Puțin cam melodramatic, dar înduioșător totuși.

După acest punct culminant povestea se pleoștește. Parcă e voit confuză, grăbită. Werner se îmbolnăvește și moare după ce calcă pe o mină îngropată. Timpul trece, rănile celor rămași în viață se vindecă greu. Poveștile lor ajung târâș-grăbiș până în zilele noastre, mai diluate parcă, mai puțin interesante. Peste ani și ani Jutta primește într-o bocceluță ultimele bunuri ale fratelui său, printre care și miniatura unei case. În interiorul ei, băiatul ei cel priceput descoperă o cheie. Curioasă, Jutta va porni către Saint Malo să descopere misterul casei. Drumurile o vor îndrepta spre Marie-Laure. Toate lacunele din istoriile personale ale protagoniștilor se limpezesc.

Dar ce s-a întâmplat cu diamantul? La cine a rămas? La Zeul Oceanelor, bineînțeles. Werner n-ar fi murit dacă l-ar fi luat cu el. Și blestemul Zeiței Pământului ne-ar fi bântuit încă. În această poveste Werner a fost Eroul, mielul de sacrificiu. Cel puțin asta e concluzia pe care autorul mi-a sugerat-o mie. Fiecare cititor e liber să-și imagineze un alt sfârșit de poveste.

Patru stele pentru că, oricâte obiecții aș avea, n-am putut s-o las din mână. Dan Brown știe să construiască suspansul, să încheie fiecare capitol exact unde trebuie și să transforme tablouri, biserici, simboluri și episoade istorice într-o vânătoare de indicii foarte greu de abandonat.

Nu i-am cerut rigoarea unei cărți de istorie și m-am lăsat purtată cu plăcere prin conspirații. Am păstrat însă ultima stea pentru mine când povestea a ajuns la concluzia gogonată despre merovingieni. Până acolo a fost un joc captivant; de acolo, autorul a început să ceară de la credulitatea mea mai mult decât eram dispusă să-i dau.

Un roman polițist în care crima pare aproape secundară. Bernanos e mult mai interesat de ce ascund personajele decât de ceea ce fac, numai că are obiceiul enervant de a le pune să vorbească în așa fel încât cititorul trebuie să ghicească permanent ce gândesc și ce vor de fapt să spună.

Misterul e bine construit și răsturnarea identităților chiar funcționează. Odată ajunsă la capăt, însă, am avut nevoie să mă întorc asupra poveștii ca să înțeleg cine, ce și de ce făcuse. Iar finalul, cu morți care se adună și motivații care rămân în ceață, mi s-a părut mai degrabă forțat decât tragic.

Și bine că a scăpat micul judecător. La cum mergeau lucrurile, începusem să-mi fac griji și pentru el.

Psihologie multă, motivații prea puțin limpezi. Dar suficient mister și suficientă inteligență în construcție cât să nu-mi displacă.

Amantul mi s-a părut mai degrabă o carte despre mamă, familie și Marguerite Duras însăși decât despre amantul din titlu. O familie nefericită, sărăcie, un frate violent, altul fragil, o mamă când iubită, când detestată și o adolescentă de cincisprezece ani pe care autoarea, privind-o după zeci de ani, o înzestrează cu o luciditate aproape neverosimilă despre dorință, sexualitate și puterea asupra bărbatului adult.

Povestea sare continuu de la una la alta, după logica memoriei, revine obsesiv asupra acelorași răni și își cercetează propria nefericire până la ultima moleculă. Înțeleg că aceasta este construcția cărții. Nu înseamnă că mi-a făcut plăcere s-o citesc.

Iar după toate acestea, finalul — amantul care o caută după ani ca să-i spună că a iubit-o mereu și o va iubi până la moarte — mi s-a părut aproape telenovelistic de banal.

Am rămas cu impresia unei autoare profund preocupate să-și transforme trecutul într-un mit personal. Poate fi literatură importantă. Pentru mine a fost o lectură pe care m-am bucurat mai ales că am terminat-o.

Textul poate fi încadrat ca un roman scurt, aproape o nuvelă, scris ca o singură scrisoare în care un soț își cere iertare și își așază în fața soției propriul adevăr.

Cât despre impresiile mele … In primul și în primul rând aș vrea să spun de la bun început că titlul acestei cărți mi se pare complet neadecvat. De unde până unde tratat despre o luptă zadarnică? Mi s-a părut mai degrabă un tratat despre adevărul care nu se lasă prins.

Alexis a lui Marguerite Yourcenar nu mi-a fost apropiat. I-am admirat frazele, eleganța, rigoarea, dar ansamblul mi-a rămas străin. E o carte construită cu o precizie aproape excesivă, în care conștiința se analizează fără încetare, ca într-un exercițiu de luciditate dus până la epuizare.

La început m-a iritat ambiguitatea, refuzul de a numi limpede „nepotrivirea cu lumea”. Părea o eschivare. Abia spre final am înțeles că tocmai lipsa etichetei e miza. Nu mai contează care anume dintre păcate ar fi fost, pentru că fisura e structurală și, cu puțin efort, am descoperi fiecare dintre noi una care să ne aparțină. În acest fel, paradoxal, personajul devine mai ușor de locuit de către cititor.

Cartea e adesea citită ca tragică. Eu nu am văzut tragedie. Relația conjugală nu se destramă, ci e recunoscută ca fiind moartă de mult. Viața nu se prăbușește, ci refuză să mai fie mincinoasă. A nu te trăda rămâne singura victorie posibilă într-o lume socială care cere constant compromis.

Alexis nu oferă soluții și nici adevăruri finale. Și poate tocmai aici e valoarea lui: te învață că adevărul nu se atinge niciodată complet, doar se formulează provizoriu. Cu riscul ca, prin prea multă disecție, să rămână mai mult formă sfârtecată decât viață.

O poveste despre un personaj legendar, Eleonora de Aquitania, pierdut prin negurile Istoriei. Se pare c-au rămas prea puține mărturii despre viața ei adevărată. În lipsă de surse veridice Marion Meade a construit o biografie romanțată despre cum ar fi putut fi Eleonora. Oricum, o carte interesantă, ușor de citit, despre istoriile secolului al 12-lea ale Angliei, Franței, plus a două cruciade.

Nu este o carte rea. Este doar oribilă.

Pascal Bruckner ia o poveste de dragoste și o urmărește până când din ea nu mai rămâne aproape nimic care să poată fi numit dragoste. Pasiunea se consumă, plăcerea cere mereu ceva nou, iar intimitatea devine treptat un depozit de slăbiciuni care pot fi folosite împotriva celuilalt. Cei doi se cunosc atât de bine, încât știu exact unde trebuie să lovească. Și lovesc.

Cel mai tulburător nu este erotismul și nici cruzimea în sine, ci felul în care iubirea și ura ajung să se hrănească una pe alta. Relația nu se destramă atunci când dispare tandrețea. Dimpotrivă, continuă prin umilire, răzbunare și dependență, ca și cum distrugerea celuilalt ar fi ultima formă posibilă de a nu-l pierde. Bruckner nu descrie doar un cuplu care a eșuat, ci unul care a găsit în ură energia necesară pentru a rămâne împreună.

Povestea este spusă unui alt cuplu, aparent cuminte și stabil, iar răul se transmite prin simpla ascultare. Dezgustul nu împiedică fascinația, așa cum nici pe cititor nu-l împiedică să continue. Am citit cu aceeași senzație cu care privești un accident: aș fi vrut să-mi întorc ochii, dar trebuia să aflu până unde se mai putea ajunge.

I-am dat patru stele pentru că este foarte bine scrisă. În mod obișnuit, a cincea stea este rezervată cărților care mă scot din zona de confort. Aici am retras-o tocmai pentru că m-a destabilizat. Nu m-a făcut să privesc lumea altfel, ci să-mi doresc, pentru o vreme, să n-o mai privesc deloc.

Nici că se poate imagina o lectură mai potrivită înainte de întemeierea unei căsnicii. Dacă termini Luni de fiere și încă mai vrei să te legi la cap, înseamnă că ești cu adevărat curajos. Sau foarte optimist.

Am citit-o. N-am uitat că am citit-o. Și nici nu mă gândesc s-o mai citesc vreodată.

Mi s-a trezit dorința de a merge în Provence dupa ce am citit  "Un an în Provence" de Peter Mayle. Este povestea unei familii de englezi, soț și soție, care au decis să părăsească Anglia pentru  a se bucura de liniște și o viață liniștită în mult mai pitoreasca regiune din sudul Franței. Autorul povestește cu mult umor și autoironie șocul cultural pe care l-a avut până a reușit să se integreze printre locuitorii localității de la picioarele muntelui Luberon. Povestește pățaniile legate de noii săi vecini, întâlnirea cu Mistralul și descoperirea minunatei bucătării provensale.

Cartea mi-a plăcut foarte mult, așa că am continuat să urmăresc aventurile familiei Mayle citind și "Din nou în Provence"  precum și "Viață de câine" de unde am putut afla părerile și concluziile trase de cățelul familiei despre lumea ciudată a oamenilor.

Cărțile sunt scrise într-o manieră comică dar totodată tandră și relaxantă cu povești pline de tâlc. Imaginile idilice prezentate te fac să simți pe limbă gusturile mâncărurilor și vinurilor provensale, să tragi în piept miresmele câmpurilor și să simți pe piele soarele și adierea vântului.