În weekend-ul ce tocmai a trecut am reușit, în sfârșit, să sterg de pe interminabila listă de dorințe călătoare un punct ce zăcea acolo de ceva ani buni. Am ajuns la Sfântu Gheorghe, în capătul de țărișoară unde se varsă Dunărea în Marea Neagră. Deși vizita n-a corespuns sută la sută cu ceea ce visam eu, adică vreo două zile petrecute în Green Village Resort (unde nu reușesc neam să găsesc un loc liber), a fost bine și așa.
Sfântu Gheorghe a fost destinația unei excursii de-o zi pe care am făcut-o la invitația gazdelor de la Casa Soarelui din Murighiol. Obiectivul principal al escapadei noastre, dorința numărul unu a tuturor participanților la expediție, a fost plaja sălbatică de la capătul pământului (românesc) și bălăceala de rigoare în apele mării. Mă conformam și eu de n-ar fi fost atât atât de aglomerată plaja aceea sălbatică. Iar dacă nu era atât de insuportabil de cald afară aș fi preferat să patrulez pe malul mării, cu picioarele prin apă, în tot timpul pe care îl aveam la dispoziție. Dar pentru că erau totuși vreo trei ceasuri mari și late de omorât mi-am zis că am timp suficient să ajung și până în sat. Și-am pornit la drum.
La capătul lui am găsit un sat uitat parcă de lume, cu străzi caroiate pline de nisip, cu căsuțe mici culcușite sub acoperișuri. În centrul urbei am zărit și vreo două blocuri, moșteniri din epoca comunismului victorios, ce se potriveau locului ca nuca în perete, dar și un Supermarket de unde m-am aprovizionat cu apă și piersici. Ca de obicei când ajung printr-un sat, am plecat la o vânătoare de case pitorești. Am înțeles că majoritatea locuitorilor de aici sunt de fel ucrainieni sau haholi, urmași ai cazacilor care s-au refugiat din calea trupelor țarinei Ecaterina a II-a, după distrugerea Secei Zaporojene. Oare cum o fi să trăiești într-un sătuc rupt de lume așa ca Sfântu Gheorghe, printre grinduri, agățat pe-o margine de pământ, un loc în care nu poți ajunge cu mașina ci doar cu barca? Oare cum își câștigă oamenii de pe-aici existența? Din pescuit, nițică agricultură și turism ? Nu pare a fi ușor.
Mai mult de-atât nu am ce povesti despre Sfântu Gheorghe. Deși nu sunt foarte tentată să repet experiența, cel puțin nu în această perioadă a vieții mele, ar fi interesant totuși de petrecut acolo câteva zile, neaparat toamna, pe vremea când se adună în cârduri pelicanii și alte zburătoare migratoare și se pregătesc de drum. Și, de ce nu, ar fi interesantă o escapadă până la insula Sacalin, cea mai tânără fișie de pământ românesc, tot cu scopul de-a spiona vietățile Deltei.
În încheiere, să mai povestească și fotografiile câte ceva.
Fii primul care comentează