Ziua dedicată Tallinn-ului se încheiase iar a doua zi am pornit-o spre sud. Destinația zilei era Riga dar până să ajungem acolo mai aveam de atins două obiective. Prima oprire am făcut-o în Pärnu, capitala de vară a Estoniei. Sincer, mai bine nu ne opream deloc, singurul lucru bun a fost că ne-am mai dezmorțit puțin picioarele. În scurtul timp pe care l-am petrecut aici am pornit în căutarea a două biserici construite pe vremea ocupației țariste, una ortodox-barocă numită Sfânta Ecaterina și alta luteran-barocă numită Sfânta Elisabeta. Mie uneia mi-ar fi plăcut mai degrabă să mă duc până la malul mării, n-am prea des ocazia să admir un peisaj marin pe timpul iernii, dar nu am avut timp pentru asemenea delicatesuri.
A doua oprire am făcut-o în Sigulda, un orășel aflat deja peste graniță, în Letonia. Am poposit aici pentru a vizita un complex muzeal deschis pe un fost domeniu nobiliar. Piesa de rezistență a complexului este un castel medieval, semi-reconstruit în vremuri moderne, ce se numește Turaida.
Până sa ajungem la castel am admirat mai întâi o mică biserică de lemn, una dintre din cele mai vechi biserici de acest fel din Letonia (1750) și un loc de pomenire închinat lui Maija – Roza Turaidei. Am aflat cu acest prilej și povestea ei, ce pare a fi una adevărată.
Se spune că în timpul războiului livonian, după o bătălie purtată la poalele cetății Turaida, un slujbaș de la castel a găsit printre cei căzuți o copilă mititică. Înduioșat peste măsură a luat-o cu el acasă, i-a dat numele Maija și a crescut-o ca și cum ar fi fost a lui. Timpul a trecut pe nesimțite iar copila s-a făcut mare și s-a trasformat într-o domnișoară nespus de frumoasă ce a fost poreclită Roza Turaidei. Fata s-a îndrăgostit de Viktor, grădinarul de la castelul Sigulda cu care a plănuit să se căsătorească. Cu puțin timp înainte de nuntă însă, Maija a primit o scrisoare de la Viktor prin care acesta îi cerea să-l întâlnească la peștera Gutmanis, locul lor obișnuit de întâlnire. Când a ajuns acolo însă, în locul lui Viktor a apărut un nobil polonez, care o ademenise la peșteră cu intenția de a o forța să-i fie soție. Maija a înțeles că a fost păcălită și a preferat să moară în loc să fie dezonorată. I-a oferit polonezului eșarfa ei magică, ce nu putea fi străpunsă de nici o armă, cu condiția s-o lase să plece. L-a și convins pe prostănac să testeze puterea eșarfei asupra ei. Polonezul a lovit-o cu o secure și ea a murit pe loc, salvându-și astfel onoarea. Pe înserat a ajuns și Viktor la peșteră unde a găsit cadavrul logodnicei sale. Inițial el a a fost cel acuzat de crimă dar până la urmă făptașul cel adevărat a fost prins și spânzurat. Viktor și-a îngropat logodnica lângă castel, a plantat un tei pe mormântul ei și după aceea a părăsit țara pentru totdeauna. De la acea întâmplare nefericită există obiceiul ca tinerii căsătoriți să lase flori pe mormântul Rozei din Turaida cu speranța ca dragostea lor să fie asemenea cu cea dintre Maija și Viktor.
Cam atât despre povești triste de dragoste, să mă întorc la castel, piesa de rezistență a complexului muzeal. Avatarul actual al castelului este o reconstrucție modernă a unei fortărețe medievale. E construit în întregime din cărămidă roșie în vârful unui delușor ce păzește valea râului Gauja. Cel mai mult mi-a plăcut aici turnul central, ce semăna oarecum cu un donjon, în special pentru că am putut urca în vârful lui și admira un minunat apus de soare de la înălțime. Într-o clădire a castelului este amenajat și un mic muzeu de unde poți afla câte ceva despre istoria locului.
Așadar, Turaida, pe care nemții o numesc Treiden, a fost principala așezare a actualei regiuni Vidzeme (Țara de mijloc) a Letoniei. Inițial a fost locuită de populații baltice ce aparțineau triburilor livoniene, care au și construit un mic fort de lemn pe locul actualei cetăți. Cetatea de cărămidă a fost ridicată abia după creștinarea livonienilor în timpul cruciadei conduse de Albert, episcopul de Riga. Se pare că livonienii din Turaida au trecut de bunăvoie la creștinism și nu sub amenințarea cu sabia. Performanța a aparținut unui soi de adjunct al lui Albert, un călugăr pe nume Teodoric de Treiden ce servea și ca sol al lui Albert pe lângă Sfântul Scaun. Se spune că într-una din călătoriile lui Teodoric la Roma, pentru a demonstra succesul misiunii lor în nord, călugărul l-a luat cu el pe Caupo, căpetenia livoniană din Turaida. Mare trebuie să-i fi fost mirarea lui Caupo când a descoperit ce mare și diferită e lumea din afara pădurilor stăpânite de el. Teoretic așadar fortăreața aparținea arhiepiscopiei de Riga dar, din pricina veșnicei harțe ce exista între episcopi și cavalerii livonieni, a trecut deseori dintr-o mână în alta. Multe bătălii s-au dat pentru stăpânirea ei. Până la urmă a devenit cât se poate de demodată și nefolositoare din punct de vedere militar și a fost abandonată. În perioada modernă, după secularizarea domeniilor arhiepiscopiei de Riga a aparținut de un domeniu nobiliar.
Drept să spun n-am prea avut chef să aprofundez problema istoriei locului în muzeul din cetate. Am preferat să mă învârt prin jurul ei, prin zăpadă și să urc în turn ca să admir culorile apusului. Abia după ce-am înghețat de-a binelea am intrat și la muzeu.
Se întuneca deja când am părăsit Turaida. Până la Riga mai aveam de parcurs un drum de vreo oră și ceva. Șoferul nostru ne-a propus însă să mergem sătui la destinație, că acolo cine știe ce ne aștepta. Știa el un locșor unde se mânca bine, un restaurant aflat pe drum numit La Vrăjitoare din pricina unei hangițe ce știa găti nemaipomenit, spre disperarea tuturor nevestelor din împrejurimi ce trebuiau să-și recupereze bărbații de acolo. Nu ne-a părut rău c-am mers pe mâna lui.
Fii primul care comentează