Am ajuns în Riga târziu, mult după apusul soarelui. Hotelul nostru era foarte bine amplasat, pe malul stâng al Daugavei nu departe de piciorul Podului de Piatră ce ducea, pe celălalt mal, taman în piața vechii primării. Și cu toate acestea n-am avut nici un chef să plec în explorare în acea seară. Riga zărită de cealaltă parte a râului mi s-a înfățișat atunci ca o umbră mohorâtă. Abia a doua zi, la lumina cam zgârcită a soarelui, am început a-i descoperi frumusețea.
Ziua petrecută în Riga a urmat același tipic cu cea din Tallinn. Am pornit cu atocarul de la hotel însoțiți de un ghid local ce avea să rămână cu noi timp de trei ceasuri și ceva și care avea să ne povestească despre istoria Rigăi și să ne ducă prin locurile de maxim interes. Am abandonat autocarul relativ repede, după ce ne-a trecut peste Daugava, ne-a dus mai întâi să admirăm arhitectură art-nouveau și apoi ne-a lăsat în fața Operei, la marginea orașului vechi. Turul pietonal ce a urmat nu a fost tocmai plăcut din pricina gerului de-afară și a pauzelor dese și foarte lungi pe care le făceam. Recunosc, abia am așteptat să se termine ca s-o iau la galop și să mă încălzesc.
Jugendstil de Riga
Începând cu la mijlocul secolului al 19-lea și până la primul război mondial, în plin regim țarist, Riga a cunoscut poate cel mai mare boom economic din istoria sa, crescând precum Făt Frumos din poveste, într-un an cât alții în șapte. Zidurile și porțile medievale ce-o încorsetau au fost demolate între 1857 și 1863 și înlocuite cu o centură de bulevarde și grădini. În afara lor au apărut ca ciupercile după ploaie noi cartiere, înțelept sistematizate și pline cu clădiri nou construite, majoritatea în stil Art Nouveau sau mai bune zis Jugendstil, că așa se poartă pe aici. Clădiri din acest fel se găsesc mai peste tot prin Riga, de-au transformat capitala letonă în orașul cu cea mai mare concentrație de arhitectură art nouveau din lume. Dai de ele peste tot și în orașul vechi și în afara lui.
Pentru a savura însă crème de la crème în materie de arhitectură jugendstill am fost poftiți pe două străzi considerate ultra-reprezentative, Alberta iela și Elizabetes iela. Ghidul nostru, o doamnă de data aceasta, a luat la puricat clădirile și ni le-a prezentat pe rând cu mult mai multe detalii decât am reușit eu să țin minte. Ce-am reținut totuși din acea primă plimbare a fost că societatea de la acea dată din Riga era extrem de cosmopolită. Cel mai iubit primar ar fi fost un englez pe nume George Armitstead, fiul unui negustor stabilit în Riga. Se spune că pe timpul mandatului lui Riga s-a transformat dintr-un oraș oarecum provincial într-o metropolă europeană. A meritat să i se ridice statui, de nu le găseam probabil n-aș și aflat niciodată de acest personaj. Tot cosmopolită era și mulțimea de arhitecți ce-au muncit la construirea orașului, toate naționalitățile au avut reprezentați importanți printre ei, Konstantīns Pēkšēns și Eižens Laube erau letoni, Mikhail Eisenstein era evreu și ni s-au amintit și ceva nume germane pe care eu le-am uitat. Cel mai des a revenit în explicații numele lui Mikhail Eisenstein, din două motive 1. este tatăl mai-mult-cunoscutului regizor rus Serghei Eisenstein și 2. a construit cele mai împopoțonate clădiri art nouveai din Riga. Ghidul nostru ne spunea că mulți dintre colegii lui îl dezaprobau vehement din acest motiv și pentru că exterioarele lui nu erau deloc sincronizate cu interioarele. Una îți imaginezi când privești clădirea pe dinafară și altceva găsești pe dinăuntru.
De-a lungul fostului șanț de apărare
Odată terminată trecerea în revistă a clădirilor jugendstil (urma să mai găsim nenumărate și prin orașul vechi), am fost poftiți iarăși la autocar, care ne-a dus până în fața Operei Naționale, o clădire impunătoare ridicată pe marginea Canalului Riga ce fusese odinioară șanțul de apărare al cetății medievale. De-a lungul lui, în loc de ziduri am descoperit un minunat părculeț în care am revenit și pe înserat.
În mijlocul parcului se zărea Monumentul Libertății, ridicat în anul 1935, o coloană imensă închinată memoriei soldaților uciși în timpul Războiului de Independență al Letoniei (1918–1920). În vârful coloanei se află statuia unei femei ce ține în mâini trei stele, reprezentând cele trei provincii ale Letoniei. În epoca sovietică monumentul acesta era cât pe-aci să fie demolat, noroc c-au fost unii care să pledeze în favoarea lui în fața lui Stalin. A scăpat doar după ce Libertatea a fost metamorfofată în Maica Rusie care ține ocrotitoare în mâini cele trei țări baltice.
Prin Riga cea dintotdeauna
Piatra de temelie a orașului Riga a fost pusă în anul 1201 de către un tânăr episcop german pe nume Albert de Buxhoeveden ce sosise aici tocmai din îndepărtatul Bremen, în fruntea unor calaveri cruciați dornici să aducă lumina cea adevărată a creștinismului în acest colț întunecat și barbar. Nu doar fervoarea creștină îi mâna la luptă ci și gândul de îmbogățire. De ceva timp încoace negustori germani urcaseră cu navele lor pe râul ce ducea undeva în lumea rusească și începuseră să facă comerț cu cnezatele rusești de acolo. Dar vremurile erau tulburi iar balții trăitori prin aceste locuri nu erau întotdeauna bucuroși de oaspeți, așa că o armată de calaveri care să-i apere pe negustori era cât se poate de binevenită. Iar un port primitor și sigur cu atât mai mult.
Albert a ales cu grijă locul viitorului lui oraș. Era așezat lângă un sat livon, pe malul drept al râului pe care letonii îl numesc Daugava, germanii Düna, iar rușii Dvina, în locul în care se unea cu un afluent ce se numea Riga. Acest al doilea râu, ce astăzi nu mai există, a și dat numele orașului. Pe vremea lui Albert însă cele două cursuri de apă formau un soi de peninsulă ușor de apărat.
Vizita noastră prin Orașul Vechi din Riga a început în Piața Livu, singurul loc care mai amintește întrucâtva de „nașul” orașului. Bietul afluent, devenit cu timpul o mocirlă nefolositoare, a fost asanat încă din secolul al 18-lea și stă îngropat acum sub oraș. Singura urmă vizibilă care reamintește de el, pe care ghida noastră a ținut să ne-o arate, sunt băncile, peluza și pietrele caldarâmului din Piața Livu, ale căror forme imită întrucâtva suprafața ondulată a râului.
Riga a fost timp de câteva sute de ani cel mai mare și mai important oraș al Livoniei, oraș-liber al Sfântului Imperiu. Istoria lui seamănă foarte bine cu cea a Tallinn-ului doar că aici, Riga fiind un soi de capitală, toate evenimentele se desfășurau cu o și mai mare intensitate, și cele bune și cele rele. Istoria medievală a orașului a fost marcată de nesfârșitul conflict dintre biserică, cavalerii livonieni și autoritățile orașului, fiecare încercând să-l domine pe celălalt. Se pare că Ordinul Cavalerilor Livonieni era totuși cel mai puternic pentru că arhiepiscopul nu putea să-l biruiască singur, avea nevoie de orășeni ca să-i facă față. Nu de puține ori părțile combatante au distrus orașul și după aceea au trebuit să-l facă la loc.
Puterea orașului era reprezentată îndeosebi de cele două ghilde ce dominau afacerile: Grosse Gilde (cea mare) și Kleine Gilde (cea mică). Numele oficial al Marii Ghilde era Sfânta Maria și a fost înființată în 1354. Ambele organizații erau de felul lor foarte exclusiviste, neprimind străini în rândurile lor, doar germani. Pe lângă ele funcționa și aici Frăția Capetelor Negre, brealsa negustorilor tineri și neînsurați încă. Există și două legende izvorâte din metehnele ghildelor din Riga.
Prima este legată de o clădire ce poate fi văzută din Piața Livu, mare, galbenă și impunătoare dar care are cocoțate pe colțurile-i țuguiate câte o pisică neagră ce pare a căuta litiera. Înainte de-a ne povesti legenda, ghida noastră a tot insistat că nu trebuie s-o luăm prea în serios. Așadar, a fost odată ca niciodată … un bogat negustor leton care avea ambiția de a intra în Marea Ghildă. Știind că îndeplinește toate codițiile din punctul de verede al stării lui materiale a depus liniștit cerere și aștepta să fie primit. Dar înfumurații negustori germani nu l-au acceptat. De ciudă, negustorul nostru s-a apucat să ridice peste drum de clădirea Marii Ghilde un palat impunător cu respectivele pisici în vârf, doar că la început pisicile stăteau invers, cu coada îndreptată spre clădirea ghildei. Negustorii cei trufași s-au supărat peste măsură și l-au dat în judecată pe negustorul nostru, cerând îndepărtarea pisicilor. Tot ce-au obținut însă a fost rotirea lor cu 180 de grade. Adevăr sau poveste, pisicile negre de pe acoperiș au ajuns să fie unul dintre simbolurile orașului Riga.
Cea de-a doua legendă este legată de Frăția Capetelor Negre și de primul pom de Crăciun care s-ar fi ridicat vreodată într-o piață publică. Nu se știe precis unde a avut loc acest eveniment, Tallinn și Riga își dispută întâietatea. Ceea ce se știe însă cu siguranță este că Frăția Capetelor Negre au inițiat un obicei ce-a devenit tradiție încă de prin secolul al 15-lea. Legenda care mi-a trecut mie pe la ureche spune că frații aceștia obișnuiau să aducă un brad în sediul ghildei lor în preajma sărbătorilor de iarnă. Nu am înțeles prea bine de ce o făceau … să-l pună pe foc … să-și odorizeze încăperile … să le amintească de obiceiuri vechi păgâne nu de tot uitate … Oricum, nu cred să existe dubii în această privință, frații trăgeau și niște chefuri zdravene cu ocazia respectivelor sărbători. Într-o seară, când distracția s-a încins mai tare decât de obicei, au luat bradul în spinare, l-au dus în piața mare, l-au înzorzonat cu ce s-a nimerit și-au încins o horă în jurul lui. După care i-au dat foc. Cetățenilor obișnuiți le-a plăcut năzdrăvănia asta, li s-a părut o idee bună așa că s-au apucat să repete figura în fiecare an. Și uite-așa a luat naștere un obicei ce-a ajuns până la noi, dar într-o formă ușor domesticită.
Puterea arhiepiscopului putea fi intuită în măreția bisericilor din Riga. Cea mai impresionantă dintre ele este Catedrala închinată Sfintei Maria, patroana Livoniei. Este o clădire mare și impunătoare construită din cărămidă roșie. A fost începută în anul 1211 de însuși Albert, episcopul întemeietor al orașului dar până să ajungă în forma în care o vedem noi astăzi au trebuit să treacă câteva sute de ani. Nu am putut intra în interior din păcate, am găsit-o închisă ori de câte ori m-am aftat în preajmă. Am înțeles că într-una din curțile ei interioare aș fi putut găsi o statuie ce-l reprezintă pe Albert pe care aș fi dorit s-o iau cu mine drept amintire, într-o fotografie. În Piața Domului era forfotă mare, se construiau căsuțele pentru Târgul de Crăciun și doar bradul părea a fi gata.
Am fost mai norocoasă cu vizita la Biserica Sf. Petru, aflată nu departe de Piața Primăriei. Încă de la începuturile ei biserica aceasta a fost construită pentru orășeni, nu e la fel de simandicoasă ca și Domul. Se povestește că în turnul ei stăteau mereu paznici plătiți de Primărie care aveau sarcina de-a da alarma când observau ceva suspect. Până și clopotele aveau o misiune precisă. Unul dintre ele era tras dimineața, semnalând începutul unei noi zile de lucru iar cel de-al doilea era folosit doar pentru ceremonii religioase. Biserica a devenit luterană pe timpul Reformei și a rămas neschimbată până azi. În interior am și găsit câteva panouri în care era explicat felul în care s-a răspândit noua credință prin toată Europa. Transilvaniei îi era rezervat un panou întreg.
Dar eu am intrat în biserica Sf. Petru doar din dorința de-a mă cocoța în clopotniță pentru a vedea orașul de sus. Mi-am zis că acum era momentul, când soarele părea că biruiește negurile ce ne-au sâcâit toată dimineața. Am ajuns în vârf motorizat, cu liftul, dar n-am rezistat prea mult, era un vânt acolo de-ți îngheța sângele în vine.
În spatele bisericii am dat peste o altă trăznaie, o statuie a cântăreților din Bremen din povestea fraților Grimm, primită în dar de Riga în anul 1990 de la orașul Bremen. Doar că de data aceasta măgarul, câinele, pisica și cocoșul nu cântau prin fereastra unui han ca să sperie hoții ci prin Cortina de Fier, ca să-i sperie pesemne pe ruși.
O a treia biserică ce merită a fi pomenită este cea dedicată Sfântului Iacob. Este cea mai mică dintre cele trei dar turla ei este unul din reperele orașului. A fost construită cel mai probabil prin anul 1210, pentru a deservi ca biserică parohială rurală și la acea vreme era situată în afara zidurilor orașului. A fost biserica letonilor și livonienilor din oraș iar în timpul Reformei a fost prima biserică în care s-au ținut predici în limba letonă.
Puterea cavalerilor era reprezentată de Castelul Ordinului Livonian, construit în coasta orașului, la gura de vărsare a Rigăi în Daugava. Prin poziția lui strategică putea controla navele neguțătorilor și nu de puține ori le încurca afacerile. Dar a avut parte și de necazuri din pricina asta. Orășenii enervați mai aveau obiceiul să-i dea foc sau să-l dărâme de-a binelea când se supărau prea tare. După aceea tot ei trebuiau să-l facă la loc.
Ghida noastră ne-a povestit că aici venea ea la Casa Pionierilor când era școlăriță. În zilele noastre castelul și-a recăpătat importanța de odinioară devenind sediul Președenției. Tot în incinta lui funcționează și vreo două muzee. Eu una n-am prea avut de-a face cu acest castel, muzeele nu m-au tentat iar Președintele sigur nu mă primea în vizită. L-am admirat totuși de pe unul din podurile Rigăi unde a fost musai să ma duc pentru a face fotografii frumoase orașului.
M-am învârtit cât m-am învârtit prin Riga dar până la urmă m-am plictisit și m-am dus la hotel. Spre seară însă am mai făcut o plimbare, la ora albastră, tot pentru a aduna câteva amintiri fotografice mai ochioase. A doua zi urma să plecăm mai departe, spre Vilnius.
La sfârșit, la despărțire, am ajuns la concluzia că deși este mai maiestoasă, mai frumoasă și mai elegantă, Riga nu mi-a căzut cu tronc atât de mult ca Tallinn. N-aș putea spune și de ce. Mă gândesc că mi-a lipsit o lectură interesantă în care să apară și ea ca personaj. Nici un Melchior, nici un Balthazar Russow nu s-au strecurat din paginile vreunei cărți și să-mi prezinte orașul lor. Poate atunci mi se lipea mai tare de suflet .
Fii primul care comentează