Cantacuzini și Canta Cuisine

Am trecut de multe ori prin Bușteni și pe lângă indicatorul ce trimite călătorul spre Palatul Cantacuzino, dar nu m-am gândit c-ar fi ceva interesant așa că l-am ignorat cu încăpățânare. O casă ceva, un refugiu de vacanță, o vilă mai simandicoasă cum și-au construit boierii secolelor trecute pe la Sinaia, îmi imaginam eu. Dar pe când pășeam agale pe drumul ce cobora de la gazda mea de weekend spre drumul principal mi-am  schimbat părerea. La un moment dat, la o cotitură, s-a deschis o fereastră  ce mi-a permis să văd printre ramuri de brazi și acoperișuri de case, tocmai pe dealurile Zamorei aflate hăt departe peste drum de DN1, o coșcogeamite clădire. Mi s-a aprins un beculeț în scăfârlie. Acesta trebuie să fie Castelul Cantacuzino. Am trecut imediat obiectivul pe to do list-ul din acest sfârșit de săptămână, că tot aveam cartierul general stabilit în Bușteni. Mi-am zis că, după tura de la Crucea Caraimanului, voi avea timp și de o vizită la castel.

Mi-am continuat așadar programul stabilit și-am hoinărit la înălțime pe platourile Bucegilor câteva ceasuri bune, iar spre seară m-am prezentat la poarta castelului. Ghinion, era închis. În curte, lume multă îmbrăcată elegant se distra la un eveniment monden. De pe foaia de hârtie lipită pe poartă am luat cunoștință de scuzele amfitrionilor pentru neplăcerea cauzată și de invitația de a reveni a doua zi la zece dimineața. Ce era să fac? Am dat târcoale de-a lungul gardului, am tras cu ochiul la petrecăreți, m-am urcat pe bușteni să arunc o privire fotografică în grădina palatului și m-am retras în bârlogul propriu. Îmi voi încerca norocul mâine.

A doua zi lucrurile au mers strună. N-am ajuns eu chiar la ora zece, c-am dat mai întâi o tură pe la cascada Urlătoarea, dar de data asta nici o petrecere nu mi-a încurcat socotelile. Am luat bilet de intrare de la căsuța portarului, unde am primit și instrucțiuni pe unde s-o iau și cum să procedez. Vizitele prin sălile palatului se fac doar cu ghid însoțitor, din oră în oră, cu plecare la fiecare oră fixă plus 15 minute. Dar n-a fost nici un bai c-am ajuns mai devreme, am dat o tură prin grădina castelului, am admirat fântânile arteziene în care se bălăceau câțiva pești, am trecut pe lângă mica cascadă pe care o zărisem seara trecută de după gard, am moțăit puțin la soare admirând brândușele de toamnă ce umpleau pajiștea.

La ora cuvenită m-am prezentat la intrare, lumea începea să se adune. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost imensul panou atârnat în pridvor cu arborele genealogic al Cantacuzinilor munteni. Rădăcinile arborelui erau înfipte bine în Împărăția Bizanțului – amintind de împărații Ioan și Matei Cantacuzino, strămoșii mitici ai familiei. Trunchiul era oarecum reprezentat de Mihai Saitanoglu (adică fiul Dracului) strămoșul tuturor cantacuzinilor români. Apoi urmau o grămadă de crengi înfrunzite din mijlocul cărora răsărea, mai spre vârful arborelui, chipul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel care a construit castelul pe care urma noi să-l vizităm.

Tableta cioplită în piatră și încastrată deasupra intrării dinspre curte a pridvorului nu lasă nici un dubiu asupra intențiilor ctitorului. „Eu Gheorghe Gr. Cantacuzino cu soția mea Ecaterina născută Băleanu, clădit-am acest castel în amintirea străbunilor și pentru adăpostul urmașilor. 1911.” Drept să spun eu una nu știam mai nimic de acest personaj al istoriei noastre, chit că nu era un orișicine. Am aflat cu această ocazie că a fost prim ministru al României de vreo două ori, președintele Partidului Conservator iar averea lui fabuloasă i-a adus porecla de Nababul. Dar dorința lui săpată în piatră nu s-a împlinit. Timpurile capricioase nu i-au făcut pe plac. I-au împrăștiat urmașii în cele patru zări ale lumii, noii stăpâni ai castelului numai sânge albastru nu au prin vene.

Vizita noastră prin castel a fost plăcută și instructivă. Doamna care ne-a însoțit ne-a povestit vrute și nevrute, despre măririle și decăderile palatului. Ne-a spus cum Nababul n-a apucat să se bucure prea mult de el pentru că a murit la doi ani după ce s-a terminat construcția. Ne-a povestit că din vechile amenajări ale sălilor doar podelele, frizele, vitraliile ferestrelor și tavanele au rămas cele originale, ornamentele de pe pereți fiind acoperite cu câteva straturi de vopsea de ulei și că nici un obiect de mobilier nu a supraviețuit până în zilele noastre. Căci, bineînțeles, la venirea comuniștilor la putere palatul a fost naționalizat, dat în grija Ministerului de Interne și transformat ba în magazie, ba în spital, ba în loc de recreere. Ne-a povestit și cum au scăpat vii și nevătămate portretele Cantacuzinilor pictate pe piele de Cordoba și aflate la loc de cinste în Salonul de Onoare, cea mai mare încăpere a palatului. Zice-se că o minte luminată a acoperit cu pânză pereții și a transformat sala în magazie, ticsind-o cu de toate până în tavan astfel ca să fie greu de ajuns la portrete și la șirul de blazoane boierești pictate de-a roata sălii.

Am aflat cu această ocazie că medalioanele cu blazoanele respective sunt o raritate la noi, la români. N-am prea înțeles însă de ce. Oare nu le plăcea boierilor noștri să se fudulească cu blazoane papistașe ? Sau poate că respectivele insemne nu au supraviețuit vremurilor. Medalioanele erau doar cele ale familiilor înrudite cu Cantacuzinii. Destule cât să facă înconjorul întregii săli, nu cred că lipsea nici o familie de seamă.

Dacă ar fi să fac un clasament al lucrurilor care mi-au plăcut cel mai mult, aș aminti pe primul loc tavanele casetate cu lemn și frizele ce împodobeau partea de sus a pereților. Nu erau două săli decorate la fel. Pe al doilea loc aș pune frumoasele vitralii lucrate la Veneția care îmblânzeau parcă lumina puternică a zilei ce răzbătea de-afară. Iar pe locul trei aș trece șemineele albe decorate cu mozaic. Sunt tare curioasă cum arăta castelul în vremurile lui bune. Oare mobilierul, lucrușoarele personale ale celor ce locuiau aici reușeau să încălzească atmosfera? Căci, oricât de mult mi-au plăcut lucrurile din castel așa luate unul câte unul, ansamblul nu m-a atras. Mi s-a părut rece și neprietenos. Nu m-a îmbiat să rămân, așa cum am pățit la Pelișor.

Dar palatul Nababului nu atrage vizitatorii doar pentru sălile lui bogat ornamentate. La parter și pe tesasa din față s-a deschis un restaurant ce-a furat nițel din faima locului. Numele lui este Canta Cuisine și vrea să fie cel mai cel restaurant din Bușteni. Cu o chestie a reușit pe deplin. E nemaipomenit să stai la o masă în căldura păcută a dupăamiezii și să admiri Bucegii în toată măreția lor. Și dacă ai ceva bun în farfurie cu atât mai bine. Am cedat și eu tentației de a lua masa aici deși prețurile nu erau tocmai atrăgătoare. Meniul era oarecum internațional. Găseai de la franțuzeasca supă de ceapă până la rețete neaoșe. M-am încumetat la un pui NuȘtiuCumChinezesc cu legume care mi-a fost servit pe o foaie de alge. Șmecherie mare, ce mai. La desert am mâncat o cremă de zahăr ars ce-abia se zărea dintr-o farfurie mare cât o zi de post. Sincer, aș fi preferat să fie invers, că de bună a fost bună. Dar de, la case mari așa se obișnuiește, nu e frumos să fii nehalit.

Și cu asta basta. Se mai terminase un weekend de hoinăreală. Urma drumul spre casă și pregătirile sufletești pentru noua săptămână de muncă ce urma să înceapă.