Albertina

Uite c-a trecut aproape un an de la ultima mea vizită la Viena, ce repede mai trece timpul … Acuși se redeschid iar târgurile de Crăciun, cu-ale lor turte dulci, marțipane, alune și migdale trase în zahăr ars (preferatele mele),  punsch-uri distrugătoare de siluete, castane coapte cu arome îmbietoare. Nu mai e mult până când călători din toate zările se vor înghesui în fața căsuțelor pline cu globurele, lumânări parfumate și turnate în forme și culori nemaipomenite, omuleți de zăpadă simpatici și Moș Crăciuni ce parcă te-ndeamnă „Ia-mă pe mine, … ba pe mine … du-mă acasă la tine și găsește-mi un locșor în bradul tău.”

M-a apucat nostalgia. Vinovată e desigur iarna asta mult prea harnică, ce-a albit străzile orașului așa devreme. Cine a mai pomenit să ningă la sfârșit de octombrie? Iarna mi-a alungat gândul tocmai la Viena. Ajuns acolo, gândul ăsta bezmetic a sărit repede pe tarabele multicolore ale piețelor de Crăciun și de-acolo tocmai în sălile de expoziție ale Albertinei. Și uite-așa mi-am amintit deodată cele două povești de dragoste cu care  m-am întâlnit pe culoarele și prin încăperile palatului.

Prima mă privește direct și personal. Taman în perioada micii noastre escapade în Viena, Albertina găzduia o expoziție fauvistă. Ce bucurie! Tare-mi mai plac picturile astea. Culorile pure, puternice ce se lăfăiesc nestingherite și neamestecate pe pânze îmi readuc imediat buna dispoziție în suflet. Și ce dacă tușele grele ale pictorilor ajung să reprezinte imagini ce nu au nici o legătură cu realitatea, cu legile perspectivei sau cu cine mai știe ce alte reguli academice. Rezultatul e nemaipomenit din punctul meu de vedere, plin de optimism și bucurie.

Erau prezenți acolo toți greii curentului – Henri Matisse, André Derain, Maurice de Vlaminck, Raoul Dufy, Georges Braque , fiecare cu una, două picturi. Expoziția nu era mare, doar câteva săli și, până să mă atenționeze un domn supraveghetor că nu am voie să fac fotografii, am reușit să fur trei imagini. Dac-ar fi fost după mine veneam acasă cu toată expoziția. Da, știu, degeaba mă amăgesc că o fotografie poate înlocui pictura cea adevărată. E ca și când aș crede că un om în carne și oase, sufletul lui viu ar putea fi încremenit, ar putea fi înghesuit într-o bucată de hârtie, sau mai nou pe un ecran de calculator. Dar ce minunat e să ai la îndemână o imagine a celor dragi.

Cea de-a doua poveste n-are nimic de-a face cu iarna, cu fauvismul sau cu mine. Am aflat-o în timpul vizitei la Schonbrunn când mi-a fost susurată la ureche de vocea plăcută ce răsuna în căștile audioghidului și care-mi povestea, pe românește, câte ceva din isprăvile habsburgilor.

Se spune că, demult de tot, să tot fi trecut cam 200 și ceva de ani de-atunci, la curtea austeră din Viena s-a înfiripat o iubire ce părea că are puține șanse de a se încheia cu happy-end. Adică o căsătorie care să țină până la adânci bătrânețe, bineînțeles. Maria Cristina, fiica favorită a împărătesei Matia Tereza se îndrăgostise de vărul său de-al doilea Albert de Saxonia. Dar ce folos, Albert nu era prinț moștenitor al nici unei coroane și cine-a mai pomenit ca o prințesă din Casa de Austria să se mărite cu un fitecine. Surorile Mariei Cristina au fost toate trimise peste mări și țări pentru a fi regine. Maria Antoaneta, săraca, a ajuns pe tronul Franței, Maria Amalia a trebuit să plece în Parma, Maria Elisabeta a fost trimisă la mănăstire când nu i s-a găsit un soț potrivit cu înălțimea rangului. Doar Maria Cristina a reușit s-o convingă pe mama ei s-o lase să se mărite cu alesul inimii. A plătit ea gestul ăsta pierzând dragostea surorilor dar se pare că nu i-a păsat. Și-așa Albert s-a căpătuit pe viață. A fost făcut prinț, i s-a dat ducatul de Teschen și, la un moment dat, a fost trimis guvernator în Țările de Jos controlate de austrieci.

Dar ce-are a face această poveste cu Albertina? Păi are, pentru că acest palat a fost reședința Mariei Cristina și a lui Albert. Ei au pus și bazele colecției de pictură, din ce-au adunat prin Bruxelles.

În zilele noastre democratice habsburgii nu-și mai găsesc locul. Albertina e muzeu, pe culoarele ei se perindă mii și mii de călători ce vin să admire opere de artă din toate timpurile. Ca s-o spun pe cea dreaptă, mie îmi pare bine că-i așa.

0

0