Călătorului îi șade bine cu drumul, zice-o vorbă înțeleaptă. Pentru că ziua era lungă și mai avea mult până să-și ia pijamaua m-am hotărât să părăsesc Cornișa Luxemburgului și să mă aventurez spre alte zări. Neaparat luxemburgheze, acest weekend era dedicat 100% țărișoarei ăsteia mici. Cine știe dacă voi mai veni vreodată pe-aici.
După o ala-bala portocala între Esch-sur-Sûre, Vianden, Echternach și Beaufort, toate la fel de necunoscute dar îmbietoare și lăudate pe site-urile ce descriau atracțiile zonei, m-am hotărât. Mă duc în Vianden, la castel.
Off, dac-ași fi știut câte castele voi mai vizita! Câte tapiserii voi mai vedea, câtă mobilă veche și bucătării din alte vremuri, câte încăperi reci de piatră … sigur alegeam altceva. Poate o plimbare prin pădurile Ardenilor. Sau o hoinăreală cu bicicleta, pe undeva, că tot se lăudau amintitele site-uri cu piste speciale pentru doritori. Din păcate nici timpul, nici vremea nu țineau cu mine. Timp nu era, iar vremea se stricase.
M-am prezentat așadar la gară și-am cerut bilet pentru Vianden. Domnul din spatele ghișeului s-a uitat la mine, m-a cântărit, a tras niște concluzii, a scos o bucată de hârtie și s-a apucat de desenat. După cinci minute mă grăbeam nevoie mare spre tren cu schema logică în brațe. Era trecut acolo tot ce trebuia să știu: ora de plecare și linia, stația unde trebuia să mă dau jos, locul de unde trebuia să iau autosusul, stația unde trebuia să mă dau jos din autobus, plus câteva variante de întoarcere în Luxemburg. Măi să fie, oi părea eu o neajutorată sau a intrat în funcție gena nemțească din venele luxemburgheze.
Drumul a fost plăcut, ne-a purtat printre coline domoale și păduri ce semănau leit cu cele de acasă, din Ardeal sau Bucovina. Trenul, cam obosit, zdrăngănea de zor pe șine iar lumea din jur nu ieșea cu nimic din comun, ba dimpotrivă aș zice că era ușor posomorâtă. Zău că n-am priceput unde se ascundea PIB-ul (aproape) cel mai mare din Europa. Eu una, nu l-am văzut pe nicăieri. Și mi-am zis atunci în barbă că nu ne-ar trebui nici nouă prea mult pentru a arăta ca ei: puțin mai mult drag de gospodăria noastră, s-o ținem îngrijită și curată, puțin mai multă hărnicie poate și persevereanță, și ochi îndreptați spre ograda noastră, nu prin vecini. Ei, dar poate greșeam. Poate toți cei din jur erau milionari și doar eu aveam nădragii rupți în fund.
Vianden mi-a plăcut dar nu m-a impresionat cu nimic. Mi-ar fi rămas în amintire ca un sătuc liniștit cu un castel medieval cocoțat în vârful dealului dacă nu erau cele două trupe de motocicliști ce se dădeau cu rândul pe străduțele înguste și primejdios de abrupte. Una venise din Germania, cealaltă din Olanda. Cred că participau la un fel de turnir în care câștiga cel ce arăta mai fioros și care reușea să bârâie mai tare din motor. Făceau cu rândul că altfel nu prea aveau loc. Când pornea una din trupe, cealaltă stătea pe margine și seca butoaiele cu bere.
Tot învârtindu-mă eu pe străduțe am dat de primăria satului în fața căreia se aflau trei statui simpatice de bronz și o tăblie ce mi-a dezvăluit povestea lor și a locului. Zicea acolo că Vianden era în Evul Mediu capitala unui comitat bogat ce se întindea până în Bitbourg și Prum, în Germania. În 1815, în urma Congresului de la Viena, 42 localități și șapte din cele 15 comune ale cantonului Vianden au fost atribuite Germaniei iar în 1851 a fost desființat. Drept urmare clientela a dispărut, sărăcia a crescut și oamenii au început să emigreze. Pentru a găsi de lucru, zugravii din Vianden mergeau din sat în sat prin munții Ardeni și spoiau casele oamenilor înaintea unei sărbători. În duminica sărbătorii însă, se reîntorceau în sat pe post de muzicanți și chemau lumea la dans. Din acest motiv cârcotașii i-au numit Nebunii din Vianden, chit că ei erau doar veseli și binedispuși întotdeauna. În concluzie, cele trei statui din fața noastră reprezentau de fapt un singur personaj, ZugravulCântărețȘiNițelNebun și au fost concepute și realizate de un artist local, Marie-Josée Kerschen pe numele ei.
Eu cam atât am avut de spus. Urmează fotografiile.
Fii primul care comentează