Oare unde nimerisem? Într-un burg sau într-un bourg ? Dac-ar fi fost să mă iau doar după clădirile din jur, după liniștea din oraș aș fi zis că sunt într-un orășel nemțesc. Dac-ar fi fost să mă iau însă după vitrinele magazinelor sau după ce găseam prin farfurie, mai c-aș fi zis că m-am întors în Paris. Ghici ghicitoarea mea. Oare unde m-a găsit ziua de sâmbătă, 28 mai ?
Pe când oamenii cu scaun la cap se odihneau încă după o săptămână de muncă, sau cel mult își savurau cafeluța de dimineața, eu coboram din tren în gara din Luxemburg, sau Luxembourg sau mai nou Lëtzebuerg după cum sună numele țărișorei ăsteia pe limba neaoșă luxemburgheză. Treaba lor, n-aveau decât să lenevească, eu aveam de gând să descopăr lumea.
Pe stradă cam pustiu. Și liniște. Cei câțiva trecători răzleți pășeau agale , nu-i gonea nimeni, nicăieri. Fie vorba între noi, nici pe francezi nu-i gonește nimeni, dar ei sunt iuți, zici că se antrenează tot timpul pentru cine știe ce concurs de alergare. Mă obișnuisem deja cu alt ritm. Aici, în Luxemburg m-a apucat nostalgia. Parcă eram în Arad în zi de sărbătoare. Un Arad mai dichisit și mutat pe dealul de la Șoimoș.
N-aveam nici un plan. Doream doar să hoinăresc prin oraș până mai era timp frumos. Am trecut peste Viaduct și m-am afundat în oraș. Concurență îmi făcea doar un grup de asiatici. Am trecut pe la Palatul Ducal, prin Place d’Armes, Place Guillaume II și am luat doar vreo două amintiri fotografice. Podul Adolphe, simbolul orașului, era bandajat tot, piețele erau pline de schele sau de tribune încropite în grabă. Neapetisant. Începeam să mă pleoștesc.
După ce-am ajuns însă la Cornișă mi-a venit inima la loc. Și după ce-am zărit în vale cartierul Grund nu m-am mai dezlipit de lângă ele. Am hoinărit pe metereze, m-am învârtit pe străduțele înguste, m-am minunat cum niște pârâiașe atât de mici ca Alzette și Petrusse au putut ajunge până la etajul întâi al caselor. Am stat cu ochii în patru, poate o zăresc pe Melusina, zâna cea fermecată a locului, dar nu mi s-a arătat. De, poate dacă eram vreun prinț seducător era altă poveste… Și-am urcat, și coborât de mi-am făcut norma de sport pe o săptămână. Iar la sfârșit n-am mai putut de oboseală și-am urcat în Haute Ville cu ascensorul orășenesc. Bună idee au mai avut să-l construiască.
A doua zi farmecul a dispărut odată cu soarele. Mă ajunsese din urmă ploaia pariziană. Ca să salvez ziua, am hotărât să vizitez o cazemată și pe dinăuntru, cea cu numele Bock. Povestea ei mi-a plăcut mai mult decât vizita în sine. Să văd dacă reușesc s-o istorisesc și eu aici.
A fost odată ca niciodată o stâncă golașă ce-și ițea capul pleșuv dintr-o pădure verde de foioase. Ghinionul ei a fost că a scos-o Dumnezeu taman în calea oamenilor, altfel o prindea și pe ea sfârșitul veacurilor nevătămată. Primii care s-au împiedicat de ea au fost romanii. Ce și-au zis ei. Stânca asta e tocmai bună să controlăm noi drumurile de la nord la sud și de la est la vest pe care tocmai le-am construit. Ia să ridicăm noi un fort în vârful ei. Zis și făcut.
După ce-au plecat romanii a pus ochii pe ea un oarecare conte Sigefroy. De fapt nu era chiar un oarecare ci neam cu regii Franței și împărații germani. Fudul cum erau pe vremea aceea conții, a cocoțat în vârful stâncii noastre primul castel. Cu timpul, în jurul castelului s-au aciuat și oamenii de rând și uite-așa a apărut pe hartă orașul Luxembourg.
Multe bătălii s-au mai dat pentru a stăpâni burgul ăsta. Nemți, burgunzi, flamanzi toți se înghesuiau să-l stăpânească ca să controleze vămile ce-apăruseră pe vechile drumuri. Mai târziu au apărut și spaniolii, aduși aici de împărații habsburgi. Apoi francezii, apoi austriecii și prusacii. Spaniolii însă au fost primii care s-au apucat de săpat cazemate în stânca noastră. Pe la anul 1644. Și de-atunci, timp de vreo două sute de ani, toți stăpânitorii au făcut la fel. De-a ajuns sărmana de ea șvaițer. Pe deasupra au și burdușit-o cu tunuri, au construit aici un mic oraș subteran, o cetate de necucerit. Îi spuneau Gibraltarul Nordului. Dar tot armanentul ăsta a trebui să fie demontat în anul 1867. Marile puteri de-atunci ale Europei hotărâseră ca Luxembourg să devină un stat neutru. Treptat, treptat zidurile de cetate au dispărut iar stânca noastră a-ncercat să redevină ce-a fost de la bun început. Dar nu s-a mai putut. Nici până în ziua de astăzi n-a scăpat de oamenii ce vin cu nemiluita să-i umble prin măruntaie.
Și-am încălecat pe-o șa …
După ce-am ieșit din măruntaiele pământului am pornit iarăși hai-hui prin oraș. Dar n-a mai fost la fel de plăcut. Din pricina ploii. Am salutat o Grand Duchess Charlotte din bronz, am savurat o ciocolată caldă cu ochii pe Palatul Ducal și m-am chinuit să-nghesui într-o fotografie tot monumentul Doamnei de Aur. Apoi am trecut podul provizoriu construit paralel cu Podul Adolphe cel aflat la tratament, și m-am îndreptat spre gară unde mă aștepta trenul ce pleca spre Paris. Weekendul meu în Luxembourg se încheiase.
Fii primul care comentează