Era cât pe ce să mă împiedic de lanțul întins de-a latul aleii ce ducea la Pelișor, noroc de plăcuța roșie cu semnul de acces interzis agățată de el. De când cu vizita de ieri la Peleș, când mi-am făcut cu greu loc prin mulțimea de vizitatori, eram hotărâtă să fiu prima care intră pe poarta Pelișorului. Mă uit la ceas, nouă și câteva minute. Mă uit încă odată pe tabla din stânga aleii să mă asigur că n-am venit degeaba. Zicea acolo că programul de vizite începe la 9:15. În jurul meu nici o mișcare. Trupele invadatoare se îndreptau grupuri, grupuri spre Peleș. Buuun, îmi zic eu în barbă, voi avea castelul doar pentru mine, boierie curată. Aleg un loc însorit, să fi tot fost vreo 13 grade afară și aștept cuminte să treacă cele câteva minute rămase.
Aștept degeaba! A trecut demult nouă și un sfert dar tot nici o mișcare. Un gardian somnoros iese din cutiuța lui albă de unde pândea infractorii. Întreb ce se întâmplă. Nuuu, zice el, doar Peleșul se deschide la 9 Pelișorul abia la 10. Acu ce era să fac, mi-era urât să stau la ușă încă vreo jumătate de ceas. Mi-am pus coada-ntre picioare și m-am retras pe terasa Economatului să mă încălzesc cu o cafea. Ufff!! Unde ești tu, Carol Întâiul al României, ce prețuiai ordinea și punctualitatea, să vezi ce se întâmplă pe domeniile tale ?
La zece, când m-am întors, boieria mea de dimineața se dusese pe apa sâmbetei. Un grup maaare de bulgari plus alte câteva grupulețe răzlețe așteptau deschiderea porților. Mai răbdăm câteva minute până suntem poftiți înăuntru. Poate știți, Pelișorul nu e un palat în adevăratul sens al cuvântului,e mai mult o vilă mărișoară, frumoasă și dichisită, nu încape foarte multă lume înăuntru. Drept urmare, vizita mea s-a desfășurat aiurea, cu susul în jos. De frica bulgarilor, cum am zărit scările ce duceau la etaj, m-am avântat până în pod. Noroc că nu a trebuit să urmez un ghid, noi vizitatorii individuali fiind lăsați de capul nostru să hoinărim în liniște și să căscăm gura cât vroiam.
Am nimerit în camerele cele mai simpatice ale Palatului. Mititele, liniștite, frumos aranjate. Camerele copiilor, salonașul de ceai, camerele prietenilor apropiați ai familiei. Cel mai mult mi-au plăcut încăperile din care ieșeau parcă spre pădurea din jur câte un „cozy corner” discret. Tare mi-ar fi plăcut să am și eu așa ceva. Să citesc în liniște sau să cos un gobelin, în ciripit zglobiu de păsărele sau sub ochiul atent al unei veverițe indiscrete. De cum coboram câte un etaj, constatam cum sofisticarea și mărimea camerelor creștea. Am trecut prin Camera de Aur, cea îmbrăcată în stuc aurit modelat în ramuri de ciulin – simbolul Scoției, locul de baștină al reginei. Am văzut apartamentele regale, dormitorul Mariei, împodobit cu mobilier conceput chiar de ea și meșterit în Atelierele de arte și meserii din Sinaia. Am admirat salonul și capela, budoarul, camera de zi, sufrageria, apartamentele lui Ferdinand, ale principilor și ale pințeselor.
Vizita s-a terminat prea repede, și aici timpul a trecut pe nesimțite. Palatul Mariei și a lui Ferdinand rămâne preferatul meu. Spre deosebire de Peleșul lui Carol și al Elisabetei, mai mare, mai impunător, mai regal, Pelișorul seamănă mai mult cu un cuibușor al unei familii fericite. Acu dacă a fost așa și în realitate doar ei și Dumnezeu pot ști. Oricum, dintre toate palatele vizitate de-a lungul timpului, pe-acesta l-aș alege să locuiesc în el, în special la ultimul etaj.
Fii primul care comentează