Din nou în ultimul rând al sălii de clasă, la școală. Băncile sunt mai șmechere decât le țineam eu minte, ciorapii par să nu mai fie în pericol de moarte. Deasupra tablei albe atârnă stema României, nu portretul lui Ceaușescu. A dispărut și podiumul pe care trona catedra profesorului, pesemne nu mai era politically correct, încălca democrația. În schimb pe catedră a răsărit un calculator destinat catalogului electronic. Gata cu ascunsul carnetului cu note de părinți, acu primesc pe mail tot raportul , află în direct cât ai chiulit sau cât ai învățat, sau nu.
Noi cei din bănci suntem aceeași. Ici colo vezi câte o figură pe care nu o recunoști dar e deajuns un cuvânt, un zâmbet, o grimasă și lucrurile se limpezesc. De data asta nu avem uniformă, cordeluță, nici număr matricol, am scăpat de mult de ele, ce le pasă elevilor de astăzi, n-au parte de săpuneala pe care o primeam noi dacă nu le purtam. Avem voie să vorbim nestingheriți între noi, doamnele și domnii profesori ne privesc cu îngăduință. Glumele zboară pe deasupra băncilor, amintirile se deapănă, aducem la zi cunoștințele pe care le avem unii despre ceilalți. Suntem puțin nostalgici.
Mi-e tare greu să cred că au trecut 30 de ani de când am terminat liceul. Parcă mai ieri m-a adus tata aici, în școala unde învățase și el, să mă inițieze în tainele acestei clădiri impresionante. Intram pe-atunci în clasa a cincea și urma să învăț aici următorii opt ani. Țin minte cât m-au impresionat atunci holul de la intrare, scările maiestuase pe care aveau voie să circule doar profesorii, sălile mari de clasă, curtea interioară în care ne-am adunat în careu pentru începerea anului școlar. Mă impresionează și acum. Relele de-atunci au fost uitate demult. Eu, cea cu mintea de-acum, privesc cu plăcere în urmă spre una din cele mai frumoase perioade din viața mea.
Noi am îmbătrânit, școala noastră însă a întinerit. Pe vremea tatălui meu se chema Liceul “Moise Nicoară” și era primul liceu de băieți din Arad. Pe vremea mea se chema Liceul “Ioan Slavici” iar astăzi a devenit Colegiul Național “Moise Nicoară”. În ultimii ani a fost modernizat din pivnițe până în vârful podului, mai mai să nu-l recunosc. Arată ca scos din cutie, sper să-l regăsesc la fel de frumos și la următoarea întâlnire, peste 5 sau 10 ani .
Fii primul care comentează