Rafturile mele

Amintindu-mi cu plăcere de vraja care m-a cuprins când am citit pentru prima oară cartea, m-am încumetat să o recitesc. M-a surprins că nu și-a pierdut deloc puterea pe care a avut-o asupra mea. Nu doar că m-a vrăjit a doua oară dar am înțeles mai limpede cum anume o face.

Cartea aceasta poate fi citită ca o cronică a orașului Vișegrad, aflat undeva în inima Bosniei, pe malul Drinei, într-un loc prins mereu pe granițe de tot felul. Granițe între imperii, între credințe, între lumi care se ating și se despart fără să se întrebe unele pe altele.

În preajma acestui târg s-a născut cândva un băiat isteț, smuls din casa lui de tributul de sânge al Imperiului Otoman și dus la Istanbul. Copilul acela avea să ajungă Mehmed Pașa Sokolović, mare vizir și slujitor a trei sultani. Ajuns atât de sus, el nu și-a uitat locul de unde a plecat și s-a gândit să ridice un pod peste Drina. Poate ca o punte între lumi, poate ca o încercare de a ostoi o durere veche, poate pur și simplu ca un vakuf, un dar făcut lui Dumnezeu pentru binele oamenilor.

De aici începe povestea.

Vișegradul nu e un oraș mare și nici nu aspiră la asta. E un târg de margine aflat mereu pe un hotar care se tot mută: între imperii, între credințe, între Orient și Apus, între vechi și nou. Granița se schimbă dar oamenii rămân pe loc și sunt nevoiți să-și ducă viața sub vremuri care de multe ori îi depășesc.

Cronica lui Andrić nu urmărește faptele mărețe ale imperiilor. Bătăliile, tratatele și cuceririle apar doar ca zgomot de fundal. În prim-plan sunt întâmplările de zi cu zi ale oamenilor obișnuiți: negustori, hangii, femei măritate cu sila, copii, bătrâni care privesc lumea schimbându-se în ciuda părerilor lor. Istoria mare trece pe deasupra capetelor lor dar viața trebuie trăită, indiferent de steagul care flutură deasupra târgului.

Personajul principal al cărții este podul lui Mehmed Pașa de pe Drina. El leagă nu doar malurile, ci și poveștile. Peste el trec generații, regimuri, credințe, moduri de viață. Oamenii vin și pleacă, podul rămâne. Iar poveștile nu se succed liniar, ca într-un manual de istorie, ci se adună una peste alta, ca într-o spirală. Fiecare episod adaugă un strat de înțelegere despre timp, despre viață, despre felul în care lumea se schimbă fără să se schimbe cu adevărat. Podul nu duce doar dintr-o parte în alta a malurilor Drinei ci te conduce în timp.

În mijlocul lui se află kapia, acea lărgire a podului, construită în mijlocul apelor, unde nu ești nici pe un mal, nici pe celălalt. Pe de o parte are bănci de piatră și parapete joase care invită la popas, un loc unde stai să pălăvrăgești sau pur și simplu să privești cum curge apa. Pe de altă parte, e folosită de stăpâniri ca punct de exercitare a puterii.

Pe kapie se află inscripția lui Mehmed Pașa, cea care amintește că podul e un dar, un vakuf. Tot acolo se afișează, de-a lungul vremii, poruncile imperiilor care se succed și, uneori, capetele retezate ale răzvrătiților. Ordinele mari ale istoriei și vorbele mărunte ale oamenilor ajung în același loc. Kapia devine astfel pentru Vișegrad un fel de buric al lumii. În acel loc se vede cel mai limpede cum lumea se mișcă în jurul unui punct care pare neschimbat. Cât timp kapia e locuită, lumea încă are răgaz. Când se golește, ceva esențial s-a pierdut.

Podul nu rămâne același, chiar dacă piatra lui pare neschimbată. Are vârste care lasă urme, la fel ca oamenii.

În tinerețea lui, podul cere jertfe. Lumea e încă arhaică și nimic mare nu se poate ridica fără suferință. Oamenii cred că piatra trebuie îmblânzită cu sânge, că ordinea lumii cere un preț. Jertfele sunt crude, uneori reale, alteori doar închipuite, dar ele spun ceva esențial despre felul în care oamenii înțeleg lumea la începutul ei: tot ce e menit să dureze are un preț ce trebuie plătit.

Apoi vine vârsta în care podul își împlinește rostul. Leagă maluri, drumuri, oameni. Devine parte firească din viață. Nu mai e privit cu teamă, nici cu uimire, ci cu obișnuință. Lumea trece peste el zilnic, se oprește pe kapie, schimbă vești, face socoteli, spune glume, împărtășește necazuri. Podul nu mai e o minune, ci un fapt al vieții, martor mut al durerilor și bucuriilor. Este semnul că funcționează. Darul e folosit, dar nu mai e recunoscut ca dar.

Apoi vin alte vremuri și alte granițe. Ordinea, regulamentele, măsurătorile, „îmbunătățirile”. Podul e curățat, reparat, optimizat, șlefuit pentru modernizările orașului. Nu cade, pentru că e făcut trainic dar e puțin ciuntit atât în piatră cât și în menirea lui. I se păstrează utilitatea, dar i se pierde rostul mai adânc.

Și uite așa, de-a lungul acestor vârste, podul rămâne axul care leagă toate poveștile. Oamenii dispar, generațiile se schimbă, imperiile se succed. Podul însă adună totul și-l conduce pe cititorul cronicii sale spre o înțelegere care se construiește încet, din acumulare.

Într-una dintre aceste vârste apare Ali-Hogea. Provine dintr-o familie căreia i se încredințase, de generații, administrarea podului și a caravanseraiului construit la capătul lui, ca parte a vakufului lui Mehmed Pașa. Ali-Hogea nu e un oarecare ci un păzitor al sensului. Nu este un moralist și nici un nostalgic. Nu idealizează trecutul și nu refuză noul. Dar vede limpede ce se pierde atunci când darul e scos din ordinea sacră și trecut în logica utilității. Când lumea își pierde echilibrul și cade de pe frânghia subțire a măsurii și a bunului-simț. La moartea lui înțelegi că se destramă o lume iar cea care îi ia locul funcționează după o altă logică.

Mă tot întreb în ce anume constă vraja cărții, revărsată atât de darnic asupra mea. Mi-a plăcut mult modul în care sunt spuse poveștile, cu un limbaj auster, redus parcă până la os, fără metafore strălucitoare și fără fraze care cer admirație. Paginile ei nu sunt lecții și nici cursuri de filosofie complicată, ci mai degrabă semințe presărate în pământ, din care pot germina în voie propriile idei ale cititorului. Citind-o nu înaintezi în acțiune, ci cobori, strat după strat, în tot felul de sensuri care nu sunt închise, ci lăsate poroase. Ivo Andrić nu explică nimic și nu judecă. Privește doar, de la o distanță sănătoasă: suficient de aproape cât să înțeleagă, suficient de departe cât să nu deformeze. Spune adevăruri simple, cu cuvinte simple și lasă viața să iasă singură la iveală.

La sfârșitul cărții, podul este rupt de o explozie. Poveștile care ar mai fi putut fi povestite le cunoaștem, chiar dacă nu sunt prezente în carte. Lumea intră într-un haos diferit de cel anarhic și primitiv. Intră, inocent și cu capul înainte, într-un haos modern, eficient, industrializat, cu reguli, sisteme și ideologii. Îl cunoaștem foarte bine, pentru că fie am trecut prin el, fie îi simțim consecințele, fie ne bucurăm din plin de binefacerile sale. Fiecare cititor poate alege și poate rămâne închis în propria sa percepție.

De mai bine de o sută de ani ne aflăm în această logică nouă, născută la început de secol XX și căutăm neobosit soluții care să ne ducă spre un alt echilibru. Îmbunătățim, optimizăm, accelerăm. Rareori ne oprim.

Și totuși, titlul cărții mă pune pe gânduri. E un pod pe Drina ... nu a fost. Darul există, chiar dacă e ciuntit. Podul stă în picioare, chiar dacă lumea nu știe ce să facă cu el. Nu piatra lipsește, ci privirea aceluia care se oprește pe kapie și știe să recunoască un dar.

Poate că acel este din titlu nu e o constatare ci o sugestie de ieșire din impas. O cale, nu spre întoarcerea în trecut, ci spre introspecție. Un îndemn la un echilibru care nu se construiește din grabă ci din răgaz. Un îndemn la acceptarea darului, de multe ori refuzat tocmai pentru că este atât de greu de purtat.